În situaţia în care sentinţa prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere şi reintegrare în muncă a fost pusă în executare şi, ulterior, a fost schimbată în apel, în sensul respingerii acţiunii: (a) vechimea în muncă acumulată de la data reintegrării în muncă până la pronunţarea soluţiei în apel rămâne dobândită şi atrage beneficiile contractuale convenite de părţi sau prevăzute în contractul colectiv de muncă; (b) angajatul trebuie să restituie suma primită cu titlu de despăgubiri în temeiul art.80 Codul Muncii, iar dobânda este datorată de la momentul la care hotărârea judecătorească a fost desființată în calea de atac, întrucât suma primită devine necuvenită abia după acel moment, iar dacă angajatul nu o restituie, este considerat de rea-credinţă, deţinând suma de bani fără temei şi cunoscând această împrejurare.
CURTEA DE APEL CONSTANŢA, SECŢIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.116/CM din 24 Aprilie 2024
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. …/118/2022 reclamanta S.C. … S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul …, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la plata următoarelor sume: 94.167 lei, în temeiul art. 723 şi urm. C.proc.civ., cu dobânda legală aferentă; 1.388,15 lei, reprezentând primă de concediu încasată în plus; 15.698 lei, reprezentând primă de vechime necuvenită; 20.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea clauzei de confidenţialitate; cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost salariatul său, iar prin decizia nr. 4517/16.10.2019 a dispus încetarea contractului individual de muncă dintre părţi, ca urmare a desfiinţării postului pârâtului. Prin sentinţa civilă nr. 4511/09.12.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar nr. …/118/2019 s-a dispus anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă şi reintegrarea pârâtului în funcţia anterior deţinută. Raportat la caracterul executoriu al acestei hotărâri judecătoreşti, pârâtul s-a prezentat la birou, solicitând ca în perioadele 01.02.2022 – 18.02.2022 şi 01.03.2022 – 31.03.2022 să lucreze în telemuncă, cerere care i-a fost aprobată.
A susţinut reclamanta că în perioadele indicate reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu, iar în momentul în care angajatorul a descoperit că pârâtul lucra în acelaşi timp pentru competitorul direct, căruia îi furniza informaţii confidenţiale, pârâtul şi-a depus demisia, încetându-i contractul de muncă la data de 16.03.2022. Ulterior, în urma unor verificări, a rezultat că pârâtul era angajat într-o funcţie de conducere la principalul competitor al reclamantei, acceptând reintegrarea în cadrul societăţii reclamante doar pentru a
sustrage informaţii confidenţiale şi pentru a analiza politica internă şi strategia reclamantei privind vânzările şi mai ales organizarea şi motivarea.
Astfel, după reintegrare, pârâtului i-a fost achitată suma de 344.167 lei, reprezentând despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi toate drepturile de care ar fi beneficiat până la reintegrarea efectivă conform dispoziţiilor instanţei, reclamanta primind în acest sens o somaţie în cadrul dosarului de executare nr. 9/SME/2022 al BEJ …. Ulterior, prin decizia civilă nr. 241/06.06.2022, Curtea de Apel Constanţa a respins definitiv cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. …/118/2019, însă pârâtul nu a înţeles să restituie decât o parte din sumele încasate în baza hotărârii de primă instanţă, respectiv cheltuielile de judecată şi suma de 250.000 lei.
Asupra pretenţiilor deduse judecăţii în cadrul primului capăt de cerere, reclamanta a arătat că în baza sentinţei civile nr. 4511/09.12.2021 pronunţată în dosarul nr. …/118/2019 de Tribunalul Constanţa, pârâtul a început executarea silită în cadrul dosarului de executare nr. 9/SM /2022 înregistrat la BEJ …, pentru sumele datorate cu titlu de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi toate drepturile de care ar fi beneficiat până la reintegrarea efectiva. Întrucât la data de 16.02.2022 reclamanta a plătit suma de 344.167 lei, iar prin decizia civilă nr. 241/06.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost respinsă definitiv contestaţia formulată împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă al pârâtului, devin incidente dispoziţiile art. 723 alin.1 C.proc.civ., referitoare la întoarcerea executării, pentru suma rămasă nerestituită din totalul de 344.167 lei.
În ceea ce priveşte dobânda legală aferentă sumei de 94.167 lei, reclamanta a solicitat calcularea acesteia, în principal de la data de 6.02.2022, când reclamantul a încasat suma de 344.167 lei, iar în subsidiar de la data de 06.06.2022, când a fost desfiinţat titlul executoriu, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 1535 C.civ..
Cu privire la prima de concediu, a învederat reclamanta că la data de 03.03.2022, pârâtului i-a fost plătită suma de 1.700 lei, conform art. 16 pct. 27 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Cu toate acestea, în anul 2022 pârâtul a lucrat efectiv doar 29 de zile, din cele 251 zile lucrătoare, astfel că proporţional cu perioada efectiv lucrată avea dreptul doar la suma de 311,85 lei cu titlu de primă de vacanţă, diferenţa de 1.388,15 lei fiind încasată în mod necuvenit.
Referitor la prima de vechime, reclamanta a precizat că la data de 13.04.2022, pârâtul a încasat cu acest titlu suma de 15.698 lei, potrivit art. 17 pct. 27 lit. b1 din contractul colectiv de muncă, prin raportare la o vechime de peste 8 ani în companie. Or, în condiţiile în care decizia de încetare a contractului individual de muncă a fost confirmată definitiv în instanţă, vechimea în muncă a pârâtului în cadrul unităţii încetase încă din 2019, astfel că acesta a încasat o primă la care nu avea dreptul.
În privinţa clauzei de confidenţialitate, reclamanta a invocat dispoziţiile lit. M pct. 2 lit. f din contractul individual de muncă încheiat între părţi, privind obligaţia salariatului de a păstra confidenţialitatea oricăror date ale companiei şi de a nu le folosi pentru vreun alt scop în afara activităţii companiei. Aceeaşi obligaţie a fost impusă şi prin dispoziţiile art. 8 pct. 5 din contractul colectiv de muncă, la art. 9 din acelaşi contract fiind detaliate obligaţiile generale ale tuturor angajaţilor unităţii, iar pârâtul, în calitate de manager general, avea cunoştinţă despre toate prevederile contractuale menţionate.
Cu toate acestea, pârâtul a fost reintegrat în funcţie la data de 27.01.2022 şi nu a adus la cunoştinţa unităţii faptul că este angajat al competitorului direct, nici nu a luat decizia de a nu se prezenta la muncă, ci a rămas angajat timp de aproximativ o lună şi jumătate, sustrăgând informaţii confidenţiale pe care le-a transmis noului angajator. Astfel, după ce a obţinut accesul la informaţiile strategice ale societăţii reclamante, pârâtul a început să le trimită pe emailul său din cadrul noului angajator, o dovadă a acestei conduite fiind insistenţa cu care solicita acces la baza de date a întregului grup, deşi acest lucru nu avea nicio legătură cu atribuţiile sale de serviciu, însă de acolo ar fi putut obţine date generale şi despre restul companiilor din grupul … A/S. În baza informaţiilor confidenţiale preluate de la reclamantă, pârâtul a putut să formeze strategia pentru noul angajator chiar în timp ce lucra încă în cadrul reclamantei, deşi ar fi avut obligaţia să menţină confidenţialitatea datelor chiar 1 an după ce îşi dădea demisia. În plus, înainte de a-şi da demisia, pârâtul a preluat toate datele de contact ale angajaţilor si a trimis apoi un email personal tuturor tehnicienilor, încercând să discrediteze reclamanta şi a furnizând în mod indirect o ofertă de angajare pentru toţi tehnicienii reclamantei. De asemenea, tot înainte de a-şi da demisia, pârâtul a trimis către toţi partenerii externi informaţii confidenţiale privitoare la reintegrarea sa, în încercarea de a discredita societatea reclamantă, copiind totodată toate datele de contact ale acestora.
Asupra modalităţii de cuantificare a prejudiciului suferit ca urmare a încălcării de către pârât a clauzei de confidenţialitate, reclamanta a invocat dispoziţiile contractului individual de muncă, prin care părţile au convenit anticipat ca valoarea despăgubirilor să fie de zeci de mii de euro, adică minim 20.000 euro.
Pentru dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri: înştiinţare emisă la data de 28.02.2022 în dosarul de executare nr. 9/SME/2022 al BEJ …, extras de cont bancar privind achitarea sumei de 344.167 lei, decizia de reintegrare nr. 7374/25.01.2022, cererile pârâtului de aprobare a prestării de activitate în telemuncă, decizia nr. 2/16.03.2022 de încetare a contractului individual de muncă prin demisie, emailuri trimise de pârât şi primite de la conducerea societăţii, dovada plăţii primei de concediu şi a primei de vechime, decizia civilă nr. 241/06.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. 7442/118/2019, anunţul publicat de S.C. … S.R.L. privind angajarea pârâtului, contractele colective de muncă aplicabile la nivelul unităţii în perioadele 2017-2019, 14.06.2019-14.06.2021 şi 2021-2023. Totodată, reclamanta a solicitat proba cu interogatoriul pârâtului, probă încuviinţată şi administrată de instanţă.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
Pe această cale, pârâta a învederat că la data de 28.06.2022, după pronunţarea deciziei Curţii de Apel Constanţa, reclamanta l-a notificat pentru a restitui sumele datorate cu titlul de salarii restante încasate ca urmare a anulării iniţiale a deciziei de desfacere a contractului de muncă, de la această dată având loc punerea sa în întârziere cu privire la sumele de restituit, mai ales a dobânzilor necuprinse în dispozitivul hotărârii de respingere a contestaţiei sale, potrivit dispoziţiilor art. 1521 şi urm. C.civ..
Întrucât de la data menţionată a restituit aproape în totalitate sumele datorate, în mai multe tranşe, prin virament bancar, a precizat pârâtul că singura suma cu care este de acord că ar fi datorată este dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor datorate a fi restituite, calculată de la data punerii în întârziere şi până la plata efectivă, cu luarea în considerare a sumelor achitate, în cuantumurile şi la datele la care au avut loc transferurile bancare.
În legătură cu prima de concediu şi prima de vacanţă, pârâtul a susţinut că raportul său de muncă încheiat cu reclamanta s-a reluat după pronunţarea sentinţei civile nr. 4511/09.12.2021 în temeiul aceluiaşi contract de muncă nr. 34/08.10.2012 ce era considerat neîntrerupt de la semnare până la reintegrare şi în continuare. Prin urmare, nefiind încheiat un nou contract de muncă, nu putea fi considerat un angajat cu vechime de o lună.
Referitor la clauza de confidenţialitate pretins încălcată, pârâtul a apreciat că prin situaţia de fapt expusă de reclamantă şi ceea ce îi impută în concret, se conturează o clauză de neconcurenţă încălcată şi întrucât regimul juridic al celor două este diferit, cererea reclamantei necesită preciză. Totodată, se impun a fi precizate componenţa şi cuantumul fix şi exact de 20.000 euro al despăgubirilor pretinse, în lipsa oricărei cuantificări contractuale a prejudiciului pe care ar putea să îl încerce angajatorul prin faptele culpabile ale angajatului său.
A mai menţionat pârâtul că nu a divulgat niciun fel de date confidenţiale către vreun competitor al reclamantei, a acţionat cu bună-credinţă în permanenţă şi şi-a respectat întocmai obligaţiile contractuale faţă de fostul angajator, reclamanta fiind datoare să probeze susţinerile contrare.
Pentru dovedirea celor susţinute, pârâtul a solicitat proba cu interogatoriul reclamantei, probă încuviinţată şi administrată de instanţă.
Prin precizări scrise depuse la dosar la data de 16.01.2023, reclamanta a arătat că pârâtul a achitat debitul principal în două tranşe, respectiv 14.167 lei la data de 18.11.2022 şi 80.000 lei la data de 24.11.2022, astfel că în cadrul primului capăt de cerere mai solicită doar obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculate în principal de data de 16.02.2022, iar în subsidiar de la data de 06.06.2022 şi până la cele două date ale plăţii efective a debitului principal.
În privinţa temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 256 Codul muncii, privind plata nedatorată şi pe cele art. 254 alin. 1 Codul muncii privind răspunderea patrimonială a salariatului pentru încălcarea clauzei de confidenţialitate. Totodată, reclamanta a invocat considerentele deciziei nr. 15/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Pentru dovedirea celor susţinute, reclamanta a depus la dosar dovada achitării de către pârât a sumei totale de 94.167 lei.
La data de 09.03.2023, reclamanta a formulat noi precizări scrise prin care a menţionat că prin contractul individual de muncă încheiat cu pârâtul s-a convenit şi cuantumul daunelor cuvenite angajatorului în cazul încălcării clauzei de confidenţialitate, prin referirea la penalităţi de zeci de mii de euro, prin cererea de faţă reclamanta solicitând minimul, respectiv suma de 20.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 3232 din 14 noiembrie 2023, Tribunalul Constanţa a admis în parte cererea precizată formulată de către reclamantul … SRL în contradictoriu cu pârâtul … şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a următoarele sume de bani: dobânda legală aferentă sumei de 14.167 lei, calculată pentru perioada 06.06.2022-18.11.2022, respectiv aferentă sumei de 80.000 lei, calculată pentru perioada 06.06.2022-24.11.2022; 1.388,15 lei, reprezentând primă de concediu încasată necuvenit; 15.698 lei, reprezentând primă de vechime încasată în mod necuvenit. A respins pretenţiile având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea clauzei de confidenţialitate şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :
Pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante, în funcţia de manager general, potrivit contractului individual de muncă nr. 34/08.10.2012, iar prin decizia nr. 4517/16.10.2019 reclamanta a dispus încetarea acestui contract, ca urmare a desfiinţării postului.
Prin sentinţa civilă nr. 4511/09.12.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar nr. …/118/2019 a fost admisă contestaţia pârâtului din cererea de faţă, dispunându-se anularea deciziei nr. 4517/16.10.2019 de încetare a contractului individual de muncă, reintegrarea pârâtului în funcţia anterior deţinută, cu începere din data de 20.09.2019 şi obligarea societăţii la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat, aferente perioadei cuprinse între data concedierii şi data reintegrării efective.
Pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti menţionate, executorie de drept în temeiul art. 274 Codul muncii, reclamanta a emis decizia de reintegrare nr. 7374/25.01.2022, prin care a stabilit că pârâtul are obligaţia de a prezenta la locul de muncă începând cu data de 27.01.2022, fiind reintegrat în funcţie din data de 20.09.2019.
La rândul său, în cadrul dosarului de executare nr. 9/SME/2022, pârâtul a demarat procedura executării silite împotriva societăţii reclamante, pentru achitarea de către aceasta a despăgubirilor stabilite în primă instanţă în cadrul dosarului nr. …/118/2019, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa. Conformându-se aceleiaşi hotărâri judecătoreşti executorii, la data de 16.02.2022, reclamanta a achitat pârâtului suma de 344.167 lei, reprezentând despăgubiri calculate cu titlu de salarii indexate, majorate şi reactualizate şi alte drepturi cuvenite pârâtului, aferente perioadei cuprinse între data concedierii şi data reintegrării efective.
Ulterior acestei plăţi, prin decizia civilă nr. 241/06.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. …/118/2019, a fost admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 4511/09.12.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa, cu consecinţa anulării sentinţei apelate, în rejudecare fiind respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 4517/16.10.2019 de încetare a contractului individual de muncă al pârâtului.
În consecinţă, dacă la momentul efectuării plăţii de către reclamantă, aceasta era datorată în temeiul hotărârii judecătoreşti executorii pronunţate de Tribunalul Constanţa în primă instanţă, plata a devenit nedatorată prin desfiinţarea în calea de atac a titlului în baza căruia a fost realizată. Astfel, la momentul la care reclamanta a solicitat restituirea celor 94.167 lei, era vorba despre o sumă circumscrisă unei plăţi nedatorate, recunoscută ca atare de către pârât, de vreme ce în cursul judecăţii acesta a achitat suma pretinsă de reclamantă cu titlu de debit principal.
În ceea ce priveşte dobânda legală aferentă debitului principal achitat de pârât în două tranşe, la datele de 18.11.2022 şi de 24.11.2022, sunt incidente dispoziţiile art. 1535 Cod civil, potrivit cu care „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”. În practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a stabilit în mod constant că în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu, dată fiind natura juridică a acestor despăgubiri, ca fiind câştigul pe care creditorul l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă.
Pârâtul nu a contestat existenţa obligaţiei sale de plată a dobânzii legale aferente sumei de 94.167 lei, controversa dintre părţi purtând asupra momentului de la care au început a curge dobânzile, potrivit susţinerilor reclamantei fiind vorba, în principal, despre data de 16.02.2022 – cea a încasării sumei iniţiale de 344.167 lei, iar în subsidiar despre data de 06.06.2022 – cea a desfiinţării titlului executoriu, în vreme ce pârâtul s-a raportat la data de 28.06.2022, când reclamanta l-a notificat în vederea restituirii sumelor încasate în mod necuvenit.
Opinia pârâtului nu va fi însuşită de instanţă, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 1.535 Cod civil, potrivit cu care o creanţă produce dobânzi de la scadenţă, ceea ce înseamnă că debitorul se află de drept în întârziere, fără a se mai pune problema notificării sale cu privire la plata dobânzilor, fiind stabilit prin lege momentul de la care acestea sunt datorate. Astfel, independent de momentul la care pârâtul a fost notificat cu privire la plata debitului principal, rezultat din desfiinţarea titlului în baza căruia a demarat executarea silită, dobânda legală aferentă a început să curgă odată cu scadenţa obligaţiei de plată a sumei de 94.167 lei.
În ceea ce priveşte determinarea acestui din urmă moment, este important de reţinut că întoarcerea executării, grefată la rândul său pe efectuarea unei plăţi devenite nedatorate odată cu desfiinţarea titlului în baza căreia s-a efectuat, presupune existenţa unei creanţe care s-a născut în patrimoniul reclamantei creditoare odată cu anularea sentinţei civile nr. 4511/09.12.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar nr. …/118/2019, prin decizia civilă nr. 241/06.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa. Astfel, chiar dacă reclamanta a achitat suma de 344.167 lei încă din data de 16.02.2022, această plată era datorată la data efectuării ei, în temeiul hotărârii judecătoreşti de primă instanţă, executorie de drept şi abia din data de 06.06.2022 s-a născut dreptul său la restituirea sumei, cu obligaţia corelativă de plată a pârâtului.
Pentru aceste considerente, instanţa a reţinut că data scadenţei debitului principal, indicată expres de art. 1.535 C.civ, este data de 06.06.2022, în funcţie de care pârâtul datorează daunele-moratorii egale cu dobânda legală. Ţinând seama de cele două momente la care pârâtul a achitat suma totală de 94.167 lei, acesta a fost obligat să achite dobânda legală aferentă sumei de 14.167 lei, calculată pentru perioada 06.06.2022-18.11.2022, respectiv dobânda legală aferentă sumei de 80.000 lei, calculată pentru perioada 06.06.2022-24.11.2022.
În ceea ce priveşte prima de concediu pretins a fi fost încasată în mod necuvenit, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă a rezultat că la data de 03.03.2022 pârâtului i-a fost achitată suma de 1.700 lei, în temeiul art. 16 pct. 27 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, potrivit cu care „Angajatorul va acorda salariaţilor o primă de vacanţă decontată anual, suma de 2.700 lei pentru efectuarea concediului de odihnă, suma va fi proporţională cu perioada valabilităţii contractului individual de muncă pentru anul în curs.ˮ
În consecinţă, pârâtul ar fi fost îndreptăţit la valoarea integrală a primei de concediu odihnă în cazul în care ar fi lucrat efectiv la societatea reclamantă pe parcursul întregului an 2022, respectiv un număr de 251 de zile lucrătoare. Cum calitatea sa de angajat al reclamantei a încetat la data de 16.03.2022, după prestarea de activitate pe durata unui număr de 29 de zile lucrătoare, rezultă că valoarea primei cuvenite trebuie să fie determinată prin raportare la perioada efectiv lucrată, un simplu calcul matematic conducând la concluzia că pârâtul putea beneficiu în concret doar de suma de 311,85 lei.
Art. 256 alin.1 Codul muncii stabileşte că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Prin aceste dispoziţii este reglementată obligația de restituire pe care o au salariaţii faţă de unitatea angajatoare, având la bază plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză şi spre deosebire de răspunderea patrimonială care presupune săvârşirea unei fapte cu vinovăţie, obligaţia de restituire este o instituţie distinctă guvernată de alte reguli.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a reţinut că pârâtul a încasat în mod necuvenit suma de 1.388,15 lei, cu titlu de primă de concediu, astfel că va dispune obligarea acestuia la restituirea sumei menţionate către reclamantă.
Referitor la prima de vechime, reclamanta a făcut dovada achitării către pârât, la data de 13.04.2022, odată cu salariul aferent lunii martie 2023, a sumei de 15.698 lei, conform art. 17 pct. 27 lit. b1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care prevedea acordarea către salariaţi, începând cu ianuarie 2022, a unui bonus de loialitate, stabilit în funcţie de vechimea în companie şi egal cu un salariu brut de încadrare în cazul salariaţilor care la 1 ianuarie aveau împlinită vechimea de 8 ani în cadrul companiei.
Prin urmare, prima de vechime a fost încasată de pârât în considerarea calităţii sale de salariat al societăţii reclamante la data de referinţă pentru plata acestui adaos la salariu, calitate redobândită ca efect al reintegrării în funcţie dispuse de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 7442/118/2019, subsecvent dispoziţiei de anulare a deciziei de încetare a contractului individual de muncă. Or, odată cu anularea hotărârii judecătoreşti de reintegrare, în calea de atac a apelului, prilej cu care s-a confirmat legalitatea deciziei de încetare a raporturilor de muncă, reclamantul şi-a pierdut retroactiv calitatea de salariat, chiar de la momentul concedierii iniţiale, respectiv din data de 20.09.2019, singurele drepturi salariale rămase a-i fi cuvenite fiind cele egale cu contraprestaţia muncii efectiv depuse în beneficiul societăţii reclamante, în perioada reintegrării invalidate de instanţa de control judiciar.
Din această perspectivă, prima de vechime a dobândit deopotrivă caracterul unei sume încasate necuvenit, pentru că nu a fost legată de activitatea în concret depusă în perioada de după reintegrare, având natura unui bonus de care puteau beneficia doar salariaţii cu vechime mai mare de 8 ani la data de 01.01.2022, condiţie pe care reclamantul nu a mai îndeplinit-o ulterior momentului la care Curtea de Apel Constanţa a menţinut decizia de încetare a contractului individual de muncă, ale cărei efecte s-au produs astfel încă din data de 20.09.2019.
În temeiul dispoziţiilor anterior enunţate ale art. 256 Codul muncii, pârâtul a fost obligat să restituie reclamantei şi suma de 15.698 lei, reprezentând primă de vechime încasată în mod necuvenit.
Referitor la despăgubirile în cuantum de 20.000 euro, solicitate de reclamantă pentru pretinsa încălcare de către pârât a clauzei de confidenţialitate înscrise în contractul individual de muncă, instanţa a reţinut că este învestită cu analiza condiţiilor de activare a unei clauze negociate de părţi în acord cu dispoziţiile art. 26 Codul muncii, privind obligaţia generic stabilită în sarcina părţilor raportului de muncă, de a nu transmite date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului individual de muncă.
Astfel, din chiar dispoziţiile art. 26 Codul muncii rezultă condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a exista obligaţia de despăgubire a salariatului, respectiv existenţa clauzei negociate de părţi, stabilirea informaţiilor de care a luat cunoştinţă salariatul în timpul exercitării raportului de muncă, acţiunea acestuia de a transmite asemenea informaţii unor terţi, precum şi prejudicierea angajatorului determinată de acţiunea culpabilă a salariatului. Potrivit regulilor generale aplicabile în materia răspunderii contractuale, prejudiciul ce se cere a fi reparat pe această cale trebuie să fie cert, din punct de vedere atât al existenţei, cât şi al întinderii sale, sarcina probei îndeplinirii tuturor condiţiilor menţionate revenind angajatorului, în acord cu dispoziţiile art. 272 Codul muncii.
În speţă, atât prin contractul individual de muncă încheiat între părţi, cât şi prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, au fost stabilite condiţiile concrete în care clauza de confidenţialitate este aptă de a produce efecte juridice, în cazul în care salariatul se regăseşte în situaţia nerespectării obligaţiilor asumate prin contract.
Faţă de condiţiile anterior expuse, din analiza probelor administrate la propunerea ambelor părţi, a rezultat că de la data de 01.02.2022, când redobândise calitatea de salariat al societăţii reclamante, în temeiul hotărârii judecătoreşti de primă instanţă privind anularea deciziei de concediere şi reintegrarea în funcţie, pârâtul s-a angajat în funcţia de director divizie instalare WTG în cadrul S.C. … S.R.L., societate cu un obiect de activitate similar acelui al reclamantei, ambele acţionând pe piaţa de instalare, service şi mentenanţă a turbinelor eoliene din România. Prin urmare, în perioada 01.02.2022 – 16.03.2022, pârâtul a desfăşurat activitate salarială pentru două societăţi angajatoare posibil competitoare, având de îndeplinit atribuţiile prevăzute în contractele individuale de muncă şi în fişele de post anexate acestora.
Această situaţie premisă nu este însă suficientă prin ea însăşi pentru a determina concluzia încălcării clauzei de confidenţialitate, pentru că în conţinutul acestei clauze nu a existat interdicţia impusă pârâtului de a se angaja şi la o altă unitate, fiind necesar a se face dovada elementelor răspunderii anterior enumerate.
Or, prin probatoriul propus şi administrat de instanţă, reclamanta nu a făcut dovada informaţiilor pretins confidenţiale la care pârâtul a avut acces şi care să fi fost aduse la cunoştinţa noului său angajator. Simpla împrejurare că pârâtul a solicitat accesul la baza de date a întregului grup, fără ca această cerere să îi fi fost admisă, nu poate crea prezumţia că în realitate a urmărit să pună aceste date la dispoziţia competitorului reclamantei. Nici preluarea datelor de contact ale angajaţilor societăţii reclamante nu are semnificaţia încălcării clauzei de confidenţialitate, câtă vreme nu a rezultat vreun moment că pârâtul a comunicat aceste date unor terţi şi că pe această cale a şi cauzat un prejudiciu concret reclamantei. De altfel, la dosar a fost depus emailul adresat de pârât colegilor de serviciu din cadrul S.C. … S.R.L., prin care s-a referit succint la situaţia sa în cadrul unităţii şi şi-a anunţat şi decizia de a demisiona, fiind astfel dovedit interesul pârâtului în obţinerea datelor de contact ale angajaţilor reclamantei, în lipsa oricăror probe care să susţină ipoteza furnizării acestor date către noul angajator şi, mai ales, eventualele consecinţe nefavorabile suferite de reclamantă.
Independent deci de simplele afirmaţii ale reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, este esenţial de reţinut că angajatorul căruia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit acele condiţii aflate la baza angajării răspunderii salariatului pentru încălcarea clauzei de confidenţialitate: aducerea la cunoştinţa pârâtului a unor date şi informaţii apte a fi considerate confidenţiale, în sensul indicat prin contractul individual de muncă şi transmiterea acestora de către pârât unor terţe persoane, rezultatul unei asemenea acţiuni fiind prejudicierea certă a reclamantei.
În acest context, mai trebuie arătat că din punct de vedere al prejudiciului ce se cere a fi reparat, reclamanta nu se poate prevala în mod exclusiv de evaluarea anticipată realizată de părţi prin clauzele contractului individual de muncă, întrucât aceasta are caracter evaziv, făcând referire la „penalităţi de zeci de mii de euroˮ, fără a se realiza o individualizare concretă a sumei asupra căreia părţile au convenit a fi datorată de salariat pentru situaţia încălcării clauzei de confidenţialitate. Faţă de modalitatea de redactare a contractului individual de muncă şi suma efectiv pretinsă prin cererea de chemare în judecată, reclamantei îi revenea obligaţia de indica un algoritm de calcul al despăgubirii pretinse, bazat pe detalierea compunerii sumei de 20.000 euro, care nu poate fi circumscrisă decât unui prejudiciu material şi/sau de imagine dovedit prin probele administrate, iar nu datorat de pârât prin simpla invocare a clauzei contractuale.
Pentru aceste motive, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile în care poate fi activată clauza de confidenţialitate, capătul de cerere analizat urmând a fi deci respins ca nefondat.
În temeiul art. 453 C.proc.civ., în măsura admiterii acţiunii, ţinând seama şi de ponderea pretenţiilor băneşti admise în totalul celor care au făcut obiectul iniţial al cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 5.300 lei, reprezentând parte din cheltuielile de judecată prilejuite de prezentul litigiu, efectuate cu titlu de onorariu avocat ales.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul …, invocând în esenţă următoarele:
Apreciază apelantul pârât că hotărârea instanţei de fond este parţial neîntemeiată, instanţa apreciind şi interpretând eronat temeiurile de drept aplicabile.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea de obligare la plata dobânzilor legale asupra sumelor de restituit după desfiinţarea titlului executoriu, instanţa de fond a apreciat că la data pronunţării deciziei curţii de apel ce a desfiinţat titlul executoriu, sentinţa tribunalului de anulare a deciziei de desfacere a contractului de muncă, pârâtul a fost pus în întârziere de drept cu privire la restituirea sumelor reprezentând drepturi salariale încasate. În sprijinul acestei opinii instanţa de fond a adus şi dispoziţiile art. 1535 Cod civil.
Potrivit dispoziţiei legale amintite: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţa până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.”
Şi din perspectiva apelantului pârât suma încasată în temeiul hotărârii judecătoreşti – titlul executoriu pronunţat de Tribunalul Constanţa – a devenit necuvenit încasată odată cu pronunţarea deciziei Curţii de Apel Constanţa, însă momentul devenirii scadente a sumei de restituit a fost eronat stabilit de către instanţa de fond a prezentei cauze.
Prin decizia 241/05.06.2022, Curtea de Apel Constanţa a anulat sentinţa civilă nr. 4511/09.12.2021 a Tribunalului Constanţa şi a respins contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă însă nu s-a dispus nici restituirea vreunei sume nici repunerea părţilor în situaţia anterioară, deci nu se poate reţine justificat că momentul scadenţei sumei încasate în temeiul hotărârii anulate a fost la data pronunţării acestei decizii.
În realitate, ne aflăm pe tărâmul legii civile guvernate de principiul disponibilităţii părţii, astfel că scadenţa sumei de restituit a fost stabilită de creditoare în momentul notificării de restituire a sumei încasate necuvenit.
Rezultă deci că dobânzile sumelor de restituit nu pot curge decât de la momentul notificării noastre privind restituirea sumelor încasate necuvenit, adică începând cu 28.06.2022.
În ceea ce priveşte sumele încasate cu titlu de primă de vechime în perioada reintegrării sale – 27.01.2022 – 16.03.2022, apelantul pârât apreciază că instanţa de fond s-a aflat din nou în eroare atât asupra temeiului plăţii acestui drept salarial, dar şi cu privire la temeiul restituirii acestuia.
Susţinerea pârâtului a fost aceea că acest drept i-a fost plătit ca urmare a reintegrării benevole ce a avut loc la 27.01.2022 în temeiul unicului contract de muncă pe care l-a avut cu intimata reclamantă – 34/29.10.2012.
Faptul reintegrării a fost legal, a avut la bază o hotărâre executorie, munca prestată în perioada 27.01.2022 – 16.03.2022 a fost remunerată în temeiul contractului de muncă 34/2012, aceeaşi muncă remunerată fiind considerată vechime efectivă în muncă din punct de vedere al legislaţiei şi, independent de decizia curţii de apel şi de definitivarea deciziei de desfacere a contractului de muncă, respectiva vechime în muncă este un drept câştigat ce este recunoscut de legislaţie (este înregistrat şi în REVISAL).
Prima de vechime încasată în perioada reluării raportului de munca era datorată în raport de data perfectării contractului de muncă, de faptul că prin anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă vechimea pârâtului în muncă în serviciul angajatorului său întrunea condiţiile de vechime impuse de contractul individual şi cel colectiv de muncă.
Nici legislaţia incidenţă, nici practica judiciară nu neagă munca efectiv prestată de angajat în perioada reintegrării, remunerarea acesteia corespunzător contractului de muncă încheiat între angajat şi angajator, contract reluat în baza unei hotărâri executorii, nu există o impunere de încheiere unui contract nou de muncă cu un angajat fără vechime în postul în care a fost angajat.
Faţă de aceste considerente apelantul pârât apreciază că prima de vechime încasată urmează a fi apreciată ca o sumă legal încasată şi care nu este supusă restituirii.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligat de instanţa de fond, apelantul pârât apreciază, sub un prim aspect că onorariul de avocat depus în sală la ultimul termen de judecată, direct judecătorului ce a reţinut dosarul în pronunţare fără a ne aduce la cunoştinţă cuantumul cheltuielilor solicitate de partea adversă, fără ca noi să mai avem acces la dosar spre a verifica acest aspect, este o chestiune prejudiciantă ce aduce atingere principiului contradictorialității şi al dreptului în apărare în procesul civil.
În mod evident, în măsura în care ar fi fost încunoștiințați că s-a solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată un onorariu de avocat de 11.900 lei, ar fi solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 Cod civil.
Onorariul solicitat de către partea adversă este disproporţionat faţă de complexitatea cauzei, probatoriul administrat şi numărul de termene de judecată acordat.
Judecătorul fondului, pe de altă parte, putea chiar şi din oficiu să dispună reducerea onorariului de avocat în raport de activitatea efectivă desfăşurată de avocatul intimatei în prezenta cauza.
Chiar şi depăşind acest aspect de nelegalitate al admiterii în maniera dată a cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciază apelantul pârât că în considerarea dispoziţiilor art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, suma la care a fost îndatorat este eronat cuantificată.
Astfel, potrivit cererii introductive de instanţă, cererile intimatei reclamante au vizat următoarele sume: 2.330,71 lei (cu titlu de dobânzi) + 1388,15 lei (cu titlu de primă de concediu încasată în plus) + 15.968 lei (cu titlu de prima de vechime încasată necuvenit) + 99.530 lei (la un curs euro de aprox. 4,9770 lei pentru un euro – cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea clauzei de confidenţialitate a contractului de muncă), în total 118.946,86 lei.
Ponderea pretenţiilor băneşti admise, în valoare de 19.416,86 lei, reprezintă 16,323% din totalul solicitat, ceea ce înseamnă că, aplicând acelaşi algoritm onorariului de avocat solicitat -11.900 lei – rezultă că totalul onorariului de avocat ce trebuia acordat de către instanţă era de 1.942,55 lei.
Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de obligare la plata dobânzilor sumelor restituite de la data de 06.06.2022, a cererii de restituire 3 sumei de 15.698 lei, reprezentând prima de vechime încasată necuvenit, precum şi reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate şi acordate reclamantei. De asemenea, solicită obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu obligarea apelului la plata cheltuielilor de judecată.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art.476-480 din codul de procedură civilă, Curtea constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
§1. În ceea ce priveşte cererea de obligare la plata dobânzilor legale:
Pornind de la cele statuate în Decizia nr. 15 din 20 iulie 2020, Înalta Curte de Casație şi Justiție, în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1.341-1.344 din Codul civil, devin aplicabile şi prevederile art.1.635 – 1.649 C.civ. la care fac trimitere prevederile art.1.344 C.civ. Potrivit art. 1645 alin. (2) C.civ., „[a]tunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura”.
Dobânda este un fruct civil în sensul art. 548 alin. (4) C.civ. Or, încasând suma de bani cu titlu de drepturi salariale în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, angajatul nu poate fi considerat în nici un caz de rea credinţă. La momentul încasării sumei aceasta nici nu era necuvenită în sensul art. 256 alin. (1) din Codul muncii. Ea devine necuvenită la momentul la care hotărârea judecătorească a fost desființată în calea de atac. Abia după acel moment, dacă angajatul nu restituie suma, este considerat de rea-credinţă, deţinând suma de bani fără temei şi cunoscând această împrejurare. Şi în acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 1535 alin. (1) Cod civil.
Ca urmare, pârâtul datora dobânzi de la data soluţiei pronunţate în apel, fără a fi nevoie să fie pus în întârziere.
§2. În ceea ce priveşte sumele încasate cu titlu de primă de vechime:
Drepturile salariale încasate de pârât cu acest titlu au fost cuvenite în temeiul contractual necontestat, urmare a acumulării vechimii în muncă, necontestată nici aceasta.
Fundamentul pretenţiilor este acela că vechimea în muncă ce a determinat acordarea sporului, a fost acumulată în perioada în care s-a pus în executare hotărârea primei instanţe de reintegrare în muncă a salariatului, soluţie desfiinţată în apel. Argumentele reclamantei sunt, aşadar, în sensul lipsirii retroactive de efecte a punerii în executare a hotărârii primei instanţe în litigiul principal.
Or, în condiţiile schimbării sentinţei pronunţate în litigiul principal şi respingerii acţiunii, munca prestată după reintegrare în executarea provizorie a sentinţei a devenit o muncă prestată în lipsa unui contract individual de muncă. Cu toate acestea, munca prestată în lipsa unui contract individual de muncă legal încheiat naşte între părţi un raport juridic de muncă, dând dreptul la remunerare şi producând toate efectele pe care le-ar produce munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă legal încheiat, chiar dacă se constată nulitatea unui contract, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în decizia nr.37/2016.
Raţionamentul este pe deplin aplicabil şi în situaţia din cauză, întrucât, prin efectul hotărârii pronunţate în apel, se validează efectul încetării contractului individual de muncă la data emiterii deciziei de concediere, cu efect retroactiv, după ce acesta fusese înlăturat provizoriu prin efectul sentinţei primei instanţe.
Acest efect este similar efectelor nulităţii contractului individual de muncă.
Cu toate că acest efect se produce retroactiv, restul efectelor se produc doar pentru viitor, de la data soluţiei instanţei de apel, ca şi în cazul nulităţii când are relevanţă data constatării nulităţii.
Ca urmare, efectele prestării muncii, inclusiv acumularea vechimii în muncă, nu pot fi înlăturate pentru trecut aşa cum nu pot fi înlăturate nici celelalte efecte ale prestării efective a muncii.
În consecinţă, prima de vechime nu a fost necuvenit, cererea reclamantei de obligare la restituire a acesteia este nefondată.
§3. În referire la cheltuieli de judecată:
[…]
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, se va admite apelul, dar se va schimba în parte sentinţa apelată în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata sumei de 15.698 lei cu titlu de primă de vechime şi reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată.