În ceea ce privește cererea de recuzare, în interpretarea art.42 alin.(1) pct.2 din Codul de procedură civilă, Curtea reamintește că interesul poate fi atât material, cât şi moral, atât direct (al judecătorului), cât şi indirect (al persoanelor indicate expres – soț, descendent etc.), şi aceasta indiferent dacă judecătorul sau celelalte persoane enumerate sunt ori nu părți în cauză. S-a reținut, ca exemple, că poate exista interes atunci când aceste persoane sunt creditori sau debitori, donatari ori legatari prezumtivi ai unei părți etc.
Aplicând aceste elemente la situația din speță, trebuie stabilit dacă vreunul dintre judecătorii cauzei are un interes în cauză. Partea nu a indicat nimic despre acest pretins interes. Fiind vorba despre o taxă de timbru (stabilită în sarcina părții), este evident că judecătorii nu au interes material, iar în privința interesului moral – de natură să afecteze drepturile procesuale ale părții –, nici acesta nu este incident, pentru că obligația de plată este impusă prin voința legiuitorului, iar nu prin voința judecătorilor.
Referitor la neconstituționalitatea art.41-53 din Codul de procedură civilă, Curtea reamintește că, potrivit art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, excepția de neconstituționalitate trebuie să privească un text de lege care să aibă legătură cu soluționarea cauzei. În speță, partea invocând numai art.42 alin.(1) pct.2 din Codul de procedură civilă, este evident că celelalte dispoziții (din art.41, art.43-53 şi restul punctelor de la art.42) nu au legătură cu soluționarea cauzei, deci cererea de sesizare (cu privire la ele) este inadmisibilă.
În ceea ce privește art.42 alin.(1) pct.2 din Codul de procedură civilă, partea nu a invocat niciun argument în susținerea excepției de neconstituționalitate. Or, în lipsa oricărei motivări, Curtea constată că sunt posibile doar două interpretări diametral opuse:
– fie partea consideră textul neconstituțional pentru că există, ceea ce ar lăsa fără temei
tocmai cererea de recuzare pe care excepția este grefată; așadar, deși aparent există legătura impusă de lege, în realitate ea este imposibilă (pentru că ori textul se aplică, cererea de recuzare putând fi formulată, ori el nu se aplică, cererea de recuzare fiind neîntemeiată în drept);
– fie partea consideră textul neconstituțional pentru că nu există într-o formă probabil
dorită de parte; în acest caz, lipsa de legătură este şi mai clară, instanța neputând în niciun caz specula cu privire la lipsurile pe care partea ar putea considera că textul le are.
În ambele situații descrise, nu este îndeplinită condiția impusă de art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 (ca excepția de neconstituționalitate să privească un text de lege care să aibă legătură cu soluționarea cauzei). Deci, cererea de sesizare este inadmisibilă.
Curtea de Apel Galați-Secția a II-a Civilă
Încheiere Camera de consiliu din 11 ianuarie 2024
Apelanta L a formulat la termenul de judecată din …23 cerere de recuzare a completului de judecată, în temeiul art.42 alin.1 pct.2 C.proc.civ. considerând că judecătorii au avut interes când au stabilit taxa judiciară de timbru, fiind nelegală, abuzivă și nulă de drept. Astfel, i-a fost încălcat recurentului dreptul la apărare, dreptul la justiție, la un proces echitabil și dreptul la o judecată dreaptă și nepărtinitoare de către o instanță independentă și nepărtinitoare.
În temeiul disp. art. 245 -248 C.proc.civ. a invocat excepția de neconstituționalitate a disp. art. 41 – art. 53 C.proc.civ.
A solicitat admiterea cererii de recuzare.
A mai solicitat recurentul respectarea Constituției României, CEDO, Declarația Universală a Drepturilor Omului.
A invocat practica și jurisprudența Curții de Apel ….., respectiv dos. nr. …/a1.
Analizând probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarele:
Domnul P., în calitate de administrator special al debitoarei L., a formulat, în contextul judecării recursului declarat împotriva încheierii din …23 pronunțată în dosarul nr …, o cerere de recuzare şi o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 41-53 din Codul de procedură civilă, cereri care vor fi analizate în continuare.
Astfel, în ceea ce privește cererea de recuzare, Curtea constată că partea a formulat-o în privința judecătorilor (nenominalizați) care intră în alcătuirea completului de judecată căruia cauza (recursul) i-a fost repartizată spre soluționare. În motivare, partea a arătat că aceștia au avut un interes când au stabilit în sarcina sa, obligația de plată a taxei de timbru şi astfel, i-au încălcat mai multe drepturi procesuale (dreptul la apărare, dreptul la justiție etc.); a invocat art.42 alin.(1) pct.2 din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestui text, judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă.
În interpretarea acestui text de lege, Curtea reamintește că interesul poate fi atât material, cât şi moral, atât direct (al judecătorului), cât şi indirect (al persoanelor indicate expres – soț, descendent etc.), şi aceasta indiferent dacă judecătorul sau celelalte persoane enumerate sunt ori nu părți în cauză. S-a reținut, ca exemple, că poate exista interes atunci când aceste persoane sunt creditori sau debitori, donatari ori legatari prezumtivi ai unei părți etc.
Aplicând aceste elemente la situația din speță, trebuie stabilit dacă vreunul dintre judecătorii cauzei are un interes în cauză. Partea nu a indicat nimic despre acest pretins interes. Fiind vorba despre o taxă de timbru (stabilită în sarcina părții), este evident că judecătorii nu au interes material, având în vedere că taxa revine entităților stabilite de lege (unități administrativ-teritoriale), iar nu judecătorilor. Iar în privința interesului moral – de natură să afecteze drepturile procesuale ale părții –, nici acesta nu este incident pentru că obligația de plată este impusă prin voința legiuitorului (de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru), iar nu prin voința judecătorilor. Așadar, este evidentă inexistența oricărui interes al judecătorilor în stabilirea taxei de timbru, astfel că cererea de recuzare este vădit neîntemeiată.
Referitor la neconstituționalitatea art.41-53 din Codul de procedură civilă, Curtea reamintește că, potrivit art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, excepția de neconstituționalitate trebuie să privească un text de lege care să aibă legătură cu soluționarea cauzei. În speță, partea invocând numai art.42 alin.(1) pct.2 din Codul de procedură civilă, este evident că celelalte dispoziții (din art.41, art.43-53 şi restul punctelor de la art.42) nu au legătură cu soluționarea cauzei, deci cererea de sesizare (cu privire la ele) este inadmisibilă.
În ceea ce privește art.42 alin.(1) pct.2 din Codul de procedură civilă, partea nu a invocat niciun argument în susținerea excepției de neconstituționalitate. Or, în lipsa oricărei motivări, Curtea constată că sunt posibile doar două interpretări diametral opuse:
– fie partea consideră textul neconstituțional pentru că există, ceea ce ar lăsa fără temei
tocmai cererea de recuzare pe care excepția este grefată; așadar, deși aparent există legătura impusă de lege, în realitate ea este imposibilă (pentru că ori textul se aplică, cererea de recuzare putând fi formulată, ori el nu se aplică, cererea de recuzare fiind neîntemeiată în drept);
– fie partea consideră textul neconstituțional pentru că nu există într-o formă probabil
dorită de parte; în acest caz, lipsa de legătură este şi mai clară, instanța neputând în niciun caz specula cu privire la lipsurile pe care partea ar putea considera că textul le are.
Așadar, în ambele situații descrise, nu este îndeplinită condiția impusă de art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 (ca excepția de neconstituționalitate să privească un text de lege care să aibă legătură cu soluționarea cauzei). Deci, cererea de sesizare este inadmisibilă.
În consecință, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea de recuzare şi ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.
În acest context, Curtea reamintește că, potrivit art.187 alin.(1) pct.1 lit.a) din Codul de procedură civilă, instanța poate sancționa cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei introducerea cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice. În speță este îndeplinită condiția caracterului vădit neîntemeiat, așa cum s-a reținut deja. Iar reaua-credință a părții rezultă din caracterul lapidar al celor două cereri, ceea ce trimite mai degrabă la o atitudine jocandi causa, decât la una menită să apere drepturile procesuale pretins încălcate ale acesteia. Drept urmare, Curtea va aplica domnului P. o amendă judiciară modică, de 500 lei, raportat la circumstanțele concrete ale speței de față.
Autorul sintezei
Judecător Sorina LUCHIAN