Aşadar, afirmaţiile pârâtului de pe reţeaua de socializare nu au fost nereale şi, în egală măsură, nu puteau fi denigratoare pentru reclamantă câtă vreme ele nu erau informaţii confidenţiale care să nu poată fi aduse la cunoştinţa publicului.
Chiar dacă ar fi existat o anumită doză de exagerare în modul de prezentare a informaţiilor de către pârât, se are în vedere că impactul afirmațiilor nu este grav şi nu este de natură a atrage sancțiuni defăimătoare, nu creează un prejudiciu de imagine a persoanei ce se impune a fi reparat, iar eventualele sancţiuni pe care reclamanta le-ar fi primit ulterior acestor postări de la organele abilitate nu se datorează acţiunilor pârâtului, ci modului în care a înţeles să îşi desfăşoare activitatea.
…….
Din dispoziția legală enunțată rezultă concluzia potrivit căreia pentru a se putea angaja răspunderea unei persoane juridice pentru fapta proprie, este necesar ca fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârșită de organele de conducere ale acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine.
Or, nu se poate reţine că pretinsa faptă ilicită, constând în adresarea de injurii şi afirmaţii calomnioase la adresa pârâtului-reclamant de către numita ##### ###### ar fi fost săvârşită de aceasta cu prilejul exercitării funcţiei de administrator, în calitate de organ de conducere al societăţii reclamante, pentru a putea atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia din urmă.
Judecătoria Galați – Secția Civilă
Sentința nr. 2003 din data de 11.04.2025
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei ###### la data de 15.12.2022 sub nr. #####/233/2022, reclamanta ### ####### SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul #### ####, obligarea acestuia la plata sumei de 1000 lei cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la imagine al reclamantei, obligarea pârâtului la publicarea unui post pe pagina sa de socializare Facebook şi în presa scrisă locală prin care să îşi ceară scuze pentru denigrarea reclamantei, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că din vara anului 2021, de când pârâtul #### #### s-a mutat în imobilul aflat în vecinătatea localului reclamantei (68 m), împotriva acesteia au început să fie formulate numeroase sesizări la diferite autorităţi şi instituţii publice, invocându-se diverse pretexte şi motive. A învederat că îşi desfăşoară activitatea în respectivul local de peste 18 ani, fără a crea neplăceri sau probleme locuitorilor din zonele învecinate, nu a deranjat proprietarii imobilelor învecinate, având cu aceştia relaţii de bună vecinătate, muzica fiind redată în tot acest timp la un nivel rezonabil tocmai pentru a nu-i deranja.
……..
În privinţa situaţiei de fapt, reclamanta a învederat că în perioada 09.12.2022-12.12.2022, pârâtul a postat pe pagina sa de socializare Facebook mai multe mesaje nereale şi defăimătoare, care sugerează că reclamanta desfăşoară activitate fără a avea autorizaţie de funcţionare, că împotriva acesteia sunt înregistrate două dosare penale, că ar produce foarte mult zgomot (muzică la maxim) şi că ar provoca multă mizerie în jurul locaţiei sale. Postările respective au stârnit nenumărate reacţii de la diferite persoane, printre aceste comentarii regăsindu-se şi un comentariu al pârâtului prin care susţine că reclamanta funcţionează fără autorizaţie şi că are înregistrate două dosare penale în acest sens.
…….
A susţinut reclamanta că prin acţiunile sale pârâtul aduce atingere reputaţiei acesteia, având în vedere că a postat pe reţeaua de socializare Facebook mai multe mesaje (postări şi comentarii) din care se poate desprinde ideea că reclamanta ar funcţiona în mod ilegal, ar produce foarte mult zgomot, nu ar respecta nicio normă legală privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, ar fi urmărită penal pentru aceste considerente şi ar produce multă mizerie.
În opinia reclamantei, afirmaţiile pârâtului nu sunt reale, ceea ce constituie o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în condiţiile în care pârâtul nu prezintă nicio dovadă cu privire la autenticitatea postărilor/comentariilor denigratoare, care au avut astfel posibilitatea să ajungă la cunoştinţa publicului ce urmăreşte postările pârâtului. Prejudiciul cauzat reclamantei constă în deteriorarea imaginii sale în percepţia publicului larg şi în rândul propriilor clienţi, prin acreditarea ideii că ar funcţiona în mod ilegal, ceea ce este de natură să conducă la pierderea clienţilor şi diminuarea vânzărilor. Cu privire la acest aspect, reclamanta a subliniat că postările au fost realizate pe reţeaua de socializare Facebook, fiind astfel adusă la cunoştinţa unui număr însemnat de persoane. Şi condiţia legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este îndeplinită deoarece prejudicierea imaginii reclamantei în rândul publicului larg şi a clienţilor săi este urmarea postării acestor mesaje denigratoare.
A învederat reclamanta că, aşa cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 252 şi art. 257 Cod civil, persoana juridică are dreptul, prin asemănare cu persoana fizică, la ocrotirea drepturilor sale patrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil, şi deşi în mod evident unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute la art. 252 Cod civil nu pot aparţine decât persoanei fizice, alte drepturi, printre care şi dreptul la demnitate, poate aparţine şi persoanei juridice. Totodată, deşi art. 72 Cod civil, care reglementează dreptul la demnitate, face referire doar la persoana fizică, prevederile alin. 2 ale acestui articol, care instituie obligaţia de a nu aduce atingere onoarei şi reputaţiei unei persoane poate fi aplicat, prin asemănare, şi persoanei juridice, deoarece reputaţia nu este un drept care să poată aparţine doar unei persoane fizice.
Exercitarea cu rea credinţă a dreptului la libera exprimare prin care se aduce atingere dreptului la imagine al unei persoane fizice sau juridice, legea nefăcând distincţie, trebuie să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâtului, care trebuie să repare prejudiciul cauzat, o interpretare contrară a acestor prevederi legale ducând la concluzia că afirmaţiile denigratoare la adresa unei persoane juridice pot rămâne nesancționate.
Concluzionând, reclamanta a afirmat că sunt întrunite cerinţele atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului #### ####, motiv pentru care se impune repararea prejudiciului cauzat reclamantei.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 58, art. 252, art. 253 alin. 4, art. 257, art. 1349 şi art. 1357 Cod civil.
În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri (filele 4 verso – 23), a probei testimoniale, a probei cu înregistrări audio-video.
Prin rezoluţia din data de 22.11.2022, instanţa a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 120 lei, obligaţie ce a fost complinită la data de 04.01.2023 (fila 28 verso).
Fiindu-i legal comunicată cererea de chemare în judecată, pârâtul #### #### a formulat, la data de 13.02.2023, întâmpinare şi cerere reconvenţională (filele 59-68), solicitând respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca nefondată, iar pe cale reconvenţională solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul psihic creat pârâtului-reclamant şi consecinţele negative suferite, obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând prejudiciul creat sănătăţii acestuia, dovedit cu acte medicale, prin organizarea de concerte rock de la data mutării pârâtului-reclamant la adresa de domiciliu, din data de 10.12.2021, fapt constatat de organele de poliţie care au aplicat un număr de 10 sancţiuni contravenţionale, obligarea reclamantei-pârâte la publicarea unui anunţ prin care să îşi ceară scuze public, într-un cotidian local şi pe facebook. A solicitat totodată obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâtul a arătat că SC ### ####### SRL, prin faptele sale de încălcare a legii, prin organizarea permanent de evenimente, în special de concerte rock pe timpul nopţii, fără a deţine autorizaţii şi acorduri legale, creând tulburarea liniştii publice, a condus la deteriorarea stării de sănătate a pârâtului, datorită nesomnului, precum şi l stricarea imaginii publice a pârâtului, datorită jignirilor şi insultelor adresate de către administratorul reclamantei ##### ######, fiindu-i creat un prejudiciu moral şi material în cuantum de 20.000 lei.
……..
În privinţa postărilor sale pe reţeaua de socializare Facebook, pârâtul a afirmat că acestea sunt reflecţia corectă şi veridică a unei societăţi comerciale care este deranjată de legalitate, pârâtul susţinând că nu a adresat jigniri sau calomnii, ci a expus o faptă ilegală creatoare de prejudicii pentru stat şi pentru cetăţenii unui cartier întreg.
În aceste împrejurări, în opinia pârâtului reclamant sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru fapta reclamantei, acesta susţinând că a fost jignit de administratorul reclamantei.
În privinţa cererii principale, pârâtul a susţinut că art. 72 Cod civil restrânge dreptul de a solicita apărarea dreptului la demnitate doar persoanelor fizice, nu si persoanelor juridice, iar unde legea nu distinge, nu se poate ieşi din cadrul legal impus. Exercitarea dreptului la liberă exprimare cu bună credinţă este apărată de lege, nu incriminată. De asemenea, potrivit art. 257 Cod civil, drepturilor personale nepatrimoniale le sunt specifice o serie de trăsături, fiind în primul rând lipsite de conţinut economic, iar în al doilea rând fiind indisolubil legate de personalitatea titularului, neputând fi înstrăinate sau transmise în alt mod altor persoane. A susţinut că declaraţiile sale nu sunt denigratoare, odată ce ele au stat la baza sancţionării ### ####### SRL de organele de poliţie, ale administraţiei locale şi de poliţia locală în urma sesizării pârâtului, fiind clar că persoana juridică ce are calitatea de reclamant în cauză, încălcând legea, este stânjenită de adevăr şi nu doreşte niciun afront activităţii ilegale prin care a creat prejudicii cetăţenilor şi statului.
Pârâtul-reclamant a anexat înscrisuri (filele 69-101).
Cererea reconvenţională a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 725 lei (fila 116).
La data de 01.03.2023, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la cererea reconvenţională (fila 112), solicitând respingerea cererii reconvenţionale şi admiterea acţiunii principale aşa cum a fost formulată.
În privinţa admisibilităţii cererii reconvenţionale, reclamanta a evocat conţinutul art. 209 alin. 1 Cod procedură civilă, susţinând că sub aspectul inexistenţei legăturii dintre cererea principală şi cererea reconvenţională, pârâtul nu a indicat în ce ar consta legătura cererii reconvenţionale cu cea principală. Prin cererea introductivă se reclamă faptul că pârâtul a postat pe pagina sa de socializare Facebook mai multe mesaje nereale şi defăimătoare la adresa reclamantei, în vreme ce pârâtul invocă anumite aspecte ce nu au legătură cu petitul principal, acesta având la dispoziţie alte căi prin care să-şi materializeze drepturile invocate, motiv pentru care apreciază că cererea reconvenţională este inadmisibilă.
În privinţa capetelor de cerere ale pârâtului privind obligarea reclamantei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciu psihic creat acestuia şi consecinţele negative suferite şi la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând prejudiciul creat sănătăţii acestuia, reclamanta a subliniat că alegaţiile pârâtului privind jignirile şi insultele adresate de către administratorul reclamantei, ##### ######, care i-ar fi creat un prejudiciu de imagine, precum şi cele privind deteriorarea stării de sănătate datorată nesomnului, fiind creat un prejudiciu material, sunt pe de o parte nedovedite, iar pe de altă parte profund nereale. #### de dispoziţiile art. 1349 şi 1357 Cod civil, care conturează condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale, reclamanta a susţinut că acestea nu sunt îndeplinite, impunându-se respingerea cererii reconvenţionale.
La data de 23.03.2023, pârâtul- reclamant a formulat la rândul său precizări la răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă (fila 123), arătând că solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la imagine, el fiind persoană publică – avocat în Baroul ###### din anul 2012 şi fost inspector şef şi adjunct al inspectorului şef al Inspectoratului de Poliţie al judeţului ###### până în anul 2012, precum şi jignirea sa în faţa clienţilor, dar şi în lipsa sa, fapt comunicat de aceştia ulterior; obligarea reclamantei la suma de 10.000 lei cu titlu de dauna materiale reprezentând prejudiciul creat sănătăţii, dovedit cu acte medicale, prin organizarea de concerte rock de la data mutării sale din 10.12.2021, fapt constatat de organele de poliţie care au aplicat un număr de 10 sancţiuni contravenţionale.
În privinţa admisibilităţii cererii reconvenţionale, pârâtul reclamanta a afirmat că ### ####### SRL nu poate îngrădi dreptul său la liberă exprimare, avocat al părţilor vătămate de reclamantă, de a aduce în atenţia publică faptul că este încălcată legea şi prin această încălcare sunt prejudiciaţi clienţii pârâtului, lucru dovedit prin sancţionarea reclamantei şi închiderea localului.
În privinţa jignirilor aduse pârâtului de către administratorul reclamantei, pârâtul a învederat că acestea sunt dovedite cu martorul ######### ####, care a fost contactat personal de administrator, cu solicitarea de a se înţelege, iar în momentul când martorul i-a comunicat că pârâtul este avocatul său şi că nu discută în lipsa acestuia, administratorul reclamantei i-a adresat în lipsă pârâtului jigniri. Legat de afectarea sănătăţii, pârâtul a susţinut că aceste aspecte sunt dovedite de actele medicale depuse.
La primul termen de judecată, din 09.05.2023, după verificarea competenţei de soluţionare a cauzei, instanţa a unit cu fondul excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri şi proba testimonială, în privinţa mijloacelor materiale de probă solicitate prin cererea de chemare în judecată constatând că nu au fost depuse la dosarul cauzei pentru a se putea pronunţa asupra acestora.
………..
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, invocată de reclamantă, instanţa reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. 1 Cod procedură civilă, dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 lei cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului său la imagine, în vreme ce prin cererea reconvenţională, pârâtul-reclamant a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul psihic suferit prin atingerile aduse de jignirile şi afirmaţiile calomnioase ale administratorului societăţii reclamante, şi a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul fizic adus sănătăţii sale.
Reţine instanţa că pârâtul-reclamant reconvenţional a formulat pretenţiile ca urmare a situaţiei conflictuale existente între părţi care reprezintă şi izvorul pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, fiind aşadar îndeplinită condiţia existenţei unei strânse legături cu raportul juridic dedus judecăţii, conform art. 209 Cod procedură civilă, motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii, invocată de reclamantă, va fi respinsă ca neîntemeiată.
Asupra fondului cauzei, analizând materialul probatoriu administrat în cauză, reține următoarele:
1. Cu privire la cererea principală
În fapt, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat încălcarea de către pârât a dreptului la imagine prin depăşirea limitelor libertăţii de exprimare în cadrul unor comentarii făcute pe reţeaua de socializare Facebook în perioada 09-12.12.2022, solicitând implicit instanţei să constate caracterul ilicit al faptei pârâtului şi să îl oblige pe acesta la repararea prejudiciului pricinuit reclamantei prin defăimarea sa în spaţiul public, prejudiciu estimat de aceasta la suma de 1000 lei.
Astfel, prin postările şi comentariile publicate pe pagina sa de socializare Facebook în intervalul 09-12.12.2022, pârâtul ar fi susţinut în mod nereal şi defăimător la adresa reclamantei că societatea desfăşoară activitate fără a avea autorizaţie de funcţionare, că împotriva sa sunt înregistrate două dosare penale, că ar produce foarte mult zgomot (muzică la maxim) şi că ar provoca multă mizerie în jurul localului, reclamanta învederând că aceste mesaje au stârnit numeroase reacţii de la diferite persoane, lucru care a adus atingere reputaţiei sale în percepţia publicului larg şi în rândul clienţilor.
Pârâtul s-a apărat faţă de susţinerile reclamantei afirmând că declaraţiile sale nu au fost denigratoare, reclamanta funcţionând fără autorizaţie în perioada respectivă, continuând să organizeze evenimente al căror volum sonor au deranjat liniştea publică la ore târzii.
În drept, se constată că sunt incidente în cauza de faţă atât dispoziţiile art. 1357 şi următoarele Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi dispoziţiile art. 252-257 Cod civil, privind apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice. Totodată, cererea poate fi analizată şi din perspectiva echilibrului just care trebuie păstrat între dreptul reclamantei la respectarea reputaţiei şi a imaginii sale, prevăzut de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi dreptul pârâtului la libertatea de exprimare, garantat la art. 10 din Convenţie.
Astfel, potrivit art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.
Fapta ilicită este fapta prin care, încălcându-se regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, se aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane.
În măsura în care ar fi îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, prevăzute de dispoziţiile art. 1357 Cod civil, s-ar impune repararea prejudiciului de imagine cauzat reclamantei, atât prin acordarea de despăgubiri, cât şi prin celelalte mijloace de apărare prevăzute de dispoziţiile art. 253 Cod civil, la care fac trimitere prevederile art. 257 Cod civil.
Potrivit art. 253 Cod civil, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (…) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
Conform art. 257 Cod civil, dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.
Referitor la ultimele două condiţii de angajare a răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite si, implicit, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciul cauzat, instanţa retine că în numeroase rânduri Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că pentru dovada existenței prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima, este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Aşadar, instanţa este chemată să stabilească dacă se poate reţine în cauză existenţa unei fapte ilicite săvârşite de pârât şi dacă acesta a acţionat cu vinovăţie.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi susţinerile reclamantei în decursul derulării cercetării judecătoreşti rezultă că pretinsa faptă ilicită a pârâtului a fost aceea de a posta mesaje pe rețeaua de socializare Facebook prin care ar fi făcut afirmaţii nereale şi denigratoare la adresa reclamante. Potrivit afirmaţiilor reclamantei, prin postările şi comentariile defăimătoare şi jignitoare, pârâtul ar adus atingere dreptului reclamantei la imagine şi reputaţie, drept nepatrimonial ocrotit de dispoziţiile art. 257 coroborate cu dispoziţiile art. 252 Cod civil, cauzându-i acesteia un prejudiciu de imagine.
Potrivit capturilor de pe pagina de Facebook a respectivelor postări din perioada 09-12.12.2022, depuse de reclamantă (filele 17-22) şi necontestate de pârât, au existat trei postări făcute de pe contul „#### ####” referitoare la evenimentele organizate în localul administrat de reclamantă, de pe acelaşi cont fiind făcute şi patru comentarii prin care s-a răspuns intervenţiilor altor utilizatori ai reţelei de socializare.
…………………..
Instanţa are în vedere faptul că aprecierile subiective ale pârâtului au fost exprimate prin intermediul unei platforme de socializare prin mesaje care pot fi citite şi accesate oricând de alte persoane, dovadă fiind comentariile altor persoane în cadrul aceleiași platforme, fiind astfel îndeplinită condiţia publicităţii.
Referitor la prima condiție a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită a fost definită în doctrină ca fiind acțiunea sau inacțiunea contrară legii sau bunelor moravuri care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Prin urmare, fapta ilicită este contrară ordinii sociale și reprobată de societate, termenul „ilicit”, prin el însuși, evocând ideea de comportare interzisă sau contrară normelor imperative ale legii sau bunelor moravuri.
Potrivit art. 72 alin. 2 Cod civil, este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, iar în conformitate cu art. 75 Cod civil, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care ####### este parte; exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care ####### este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Verificarea caracterului ilicit al mesajelor şi comentariilor publicate în spaţiul public impune analiza limitelor libertății de exprimare, astfel cum acestea sunt stabilite prin art.30 din Constituția României și art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
……..
Analizând afirmaţiile pârâtului, ce potrivit reclamantei, reprezintă acuzații mincinoase şi declarații denigratoare si defăimătoare, reţine instanţa că acestea ar fi de natură a afecta reputația acesteia din urmă în cazul în care ar fi lipsite de orice bază factuală, situație față de care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat indisolubil de art. 8 din Convenție.
Instanţa reține ca fiind importantă atât calificarea discursului ca referindu-se la imputații factuale sau la judecăți de valoare, cât si atitudinea subiectivă a autorului în momentul săvârșirii faptei. În raport de acest ultim criteriu, este necesar a se stabili buna credință a autorului afirmațiilor, atât în raport de adevărul afirmațiilor sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt adevărate sau false, dacă a depus diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), cât și în funcție de scopul demersului (dacă a urmărit să informeze publicul asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații si idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate).
Analizând mesajele şi comentariile publicate de pârât pe pagina sa Facebook în perioada 09-12.12.2022, instanţa constată că materialele expun doar nişte informaţii care pot fi catalogate de interes pentru opinia publică în general sau a unui segment al acesteia. Astfel, pârâtul a prezentat situaţia de fapt percepută personal în momentele indicate, afirmând existenţa zgomotului puternic generat de evenimentele organizate în localul administrat de reclamantă şi a deşeurilor regăsite ulterior în zona înconjurătoare acestui local, menţionând faptul că societatea reclamantă îşi desfăşoară activitatea fără autorizaţie de funcţionare; la interpelarea unui utilizator, acesta a precizat că au fost întreprinse mai multe demersuri împotriva reclamantei, soldate cu aplicarea unor amenzi contravenţionale, anularea autorizaţiei de funcţionare, formularea unor plângeri penale. Pârâtul nu a folosit, în niciunul dintre mesajele şi comentariile sale, un limbaj trivial sau licenţios, expunând doar, pe de o parte, percepţia sa asupra acţiunilor reclamantei, modul în care aceste acţiuni îl afectau, iar pe de altă parte susţinând existenţa unor sancţiuni aplicate reclamantei pentru activitatea desfăşurată.
Că afirmaţiile pârâtului nu pot fi catalogate ca fiind neadevărate reiese din materialul probator administrat în cauză. Astfel, din mijloacele materiale de probă reprezentate de înregistrările audio-video şi fotografiile depuse de acesta reiese că, la momentul efectuării înregistrărilor şi fotografiilor, volumul muzicii în zona înconjurătoare localului era unul ridicat şi în împrejurime se aflau mai multe deşeuri abandonate; din înscrisurile depuse rezultă că societatea reclamantă a fost sancţionată contravenţional pentru tulburarea liniştii publice, că într-adevăr au fost efectuate două analize sonometrice de către DSP ###### care au concluzionat că nivelul zgomotului depăşeşte limitele admisibile şi că la data de 18.11.2022, prin Dispoziţiile Primarului nr. 4710 şi 4711, au fost anulate acordul privind exercitarea activităţilor comerciale în zone publice nr. 1239/18.05.2022 şi autorizaţia privind desfăşurarea activităţii de alimentaţie publică nr. 222/18.05.2022. În privinţa acestor dispoziţii, deşi reclamanta a susţinut că ele au fost contestate în contencios administrativ şi că s-a solicitat suspendarea efectelor acestora, se reţine că abia la data de 07.02.2023 a fost admisă cererea de suspendare act administrativ, în cadrul dosarului nr. ####/121/2022 al Tribunalului ######, astfel că în perioada 09-12.12.2022, când pârâtul a postat mesajele pe Facebook, autorizaţia de funcţionare a reclamantei nu era în vigoare.
Aşadar, afirmaţiile pârâtului de pe reţeaua de socializare nu au fost nereale şi, în egală măsură, nu puteau fi denigratoare pentru reclamantă câtă vreme ele nu erau informaţii confidenţiale care să nu poată fi aduse la cunoştinţa publicului.
Chiar dacă ar fi existat o anumită doză de exagerare în modul de prezentare a informaţiilor de către pârât, se are în vedere că impactul afirmațiilor nu este grav şi nu este de natură a atrage sancțiuni defăimătoare, nu creează un prejudiciu de imagine a persoanei ce se impune a fi reparat, iar eventualele sancţiuni pe care reclamanta le-ar fi primit ulterior acestor postări de la organele abilitate nu se datorează acţiunilor pârâtului, ci modului în care a înţeles să îşi desfăşoare activitatea.
Prin urmare, fapta pârâtului, prin raportare la postările şi comentariile menţionate, publicate în perioada 09-12.12.2022, nu poate fi reţinută ca fiind o faptă ilicită, fiind săvârşită în exercitarea normală a dreptului subiectiv la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi neaducând atingere drepturilor şi libertăţilor invocate de reclamantă.
Întrucât condițiile atragerii răspunderii sunt prevăzute cumulativ, este de prisos analizarea îndeplinirii celorlalte condiții ale răspunderii, câtă vreme nu se poate reține săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite.
Pentru aceste considerente, instanţa va respinge cererea principală formulată de reclamantă, având ca obiect repararea prejudiciului moral produs ca urmare a publicării comentariilor făcute pe reţeaua de socializare Facebook în perioada 09-12.12.2022, ca neîntemeiată.
2. Cu privire la cererea reconvenţională
Prin cererea reconvenţională, pârâtul-reclamant a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul psihic suferit prin atingerile aduse de jignirile şi afirmaţiile calomnioase ale administratorului societăţii reclamante, şi a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul fizic adus sănătăţii sale.
Rezultă aşadar că pârâtul-reclamant invocă două fapte ilicite care ar fi fost săvârşite de reclamanta-pârâtă, respectiv adresarea de jigniri şi afirmaţii calomnioase de către administratorul societăţii şi desfăşurarea activităţii de organizare evenimente în asemenea modalitate încât i-a creat pârâtului-reclamant un disconfort fizic.
Pentru prima faptă ilicită, pârâtul-reclamant a susţinut că prejudiciul suferit, cuantificat la suma de 10.000 lei, a fost unul moral, fiindu-i afectată imaginea ca persoană publică, avocat în cadrul Baroului ######, dar fiind influenţată negativ şi percepţia persoanelor pe care le reprezintă în această calitate.
Pentru cea de-a doua faptă, a afirmat că prejudiciul suferit este unul material, evaluat la suma de 10.000 lei, fiindu-i afectată sănătatea datorită nesomnului.
În drept, instanţa reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 252 Cod civil potrivit cărora orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică. Totodată, potrivit art. 72 din Cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia şi fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Potrivit art. 73 Cod civil, orice persoană are dreptul la imagine, iar în exercitarea acestui drept ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice, a vocii sale sau utilizarea unei asemenea reproduceri.
În cazul în care drepturile nepatrimoniale ale persoanei fizice sunt atinse sau amenințate, aceasta are posibilitatea, conform art. 253 din Cod civil, să utilizeze mijloace de apărare în vederea preîntâmpinării producerii faptelor ilicite, dacă producerea lor este iminentă, înlăturării faptelor prin care drepturile au fost încălcate şi reparării prejudiciului cu ajutorul uneia dintre măsurile reglementate la alin. 3 şi 4 din art. 253 din Cod civil.
Dispoziţiile legale menţionate servesc apărării drepturilor nepatrimoniale, iar acestea sunt completate cu dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale. Astfel, mijloacele de apărare menţionate anterior sunt condiţionate de întrunirea condiţiilor specifice răspunderii civile delictuale. Ca atare, instanţa, pentru pronunțarea acestei hotărâri judecătorești, apreciază necesară analiza întrunirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 1357 din Cod civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia făptuitorului.
În acest context, instanţa va reţine şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1349 alin. 1 Cod civil, care prevăd că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
În privinţa primei fapte ilicite reclamate, în susţinerea cererii sale, pârâtul-reclamant a învederat că în contextul unei discuţii purtate de un client al său, martorul ######### ####, cu administratorul societăţii reclamante, această persoană ar fi făcut o serie de afirmaţii jignitoare şi calomnioase la adresa pârâtului-reclamant, apreciate de acesta ca aducându-i un grav prejudiciu de imagine, precum şi afectând onoarea, demnitatea şi reputaţia sa.
Raportat la persoana chemată în judecată de către pârâtul-reclamant prin cererea reconvenţională și la textele legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, și anume art. 72, art. 1349 și art. ######### Cod civil, acestea reglementând răspunderea pentru fapta proprie, instanța constată că nu este incidentă, în privinţa primei fapte ilicite pretinse de pârâtul-reclamant, răspunderea delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie.
Astfel, elementele particulare care vizează exclusiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice sunt cuprinse în dispozițiile art.219 Cod civil care prevede: „faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate”.
Din dispoziția legală enunțată rezultă concluzia potrivit căreia pentru a se putea angaja răspunderea unei persoane juridice pentru fapta proprie, este necesar ca fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârșită de organele de conducere ale acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine.
Or, nu se poate reţine că pretinsa faptă ilicită, constând în adresarea de injurii şi afirmaţii calomnioase la adresa pârâtului-reclamant de către numita ##### ###### ar fi fost săvârşită de aceasta cu prilejul exercitării funcţiei de administrator, în calitate de organ de conducere al societăţii reclamante, pentru a putea atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia din urmă.
Aşadar, instanţa reţine că nu există o faptă ilicită care să fi fost săvârşită de reclamanta-pârâtă, în condiţiile prevăzute de art. 219 Cod civil, ca o primă condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Ţinând cont că în speţă fapta ilicită nu a fost dovedită, instanţa nu va mai proceda la analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.
În privinţa celei de-a doua fapte ilicite, vizând desfăşurarea de către reclamanta-pârâtă a activităţii de organizare evenimente în asemenea modalitate încât i-a creat pârâtului-reclamant un disconfort fizic, care a condus la producerea unui prejudiciu material evaluat de acesta la suma de 10.000 lei, constând în afectarea sănătăţii datorită tulburărilor de somn, instanţa va analiza cu precădere îndeplinirea condiţiei existenţei prejudiciului, faţă de împrejurarea că îndeplinirea condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale trebuie să fie simultană.
Astfel, pârâtul-reclamant a pretins că activitatea desfăşurată de reclamanta pârâtă în decurs de aproximativ 1 an, de la data mutării în ###### ######### #########, 10.12.2021, şi până la data formulării cererii reconvenţionale, i-a produs un prejudiciu material constând în afectarea sănătăţii, datorită faptului că nu se putea odihni din cauza zgomotului puternic, care persista până la ore târzii în noapte.
Potrivit art. 1387 alin. 1 Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1388 şi 1389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care a fost împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă; în afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. Apoi, art. 1391 alin. 1 Cod civil prevede că, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
Aşadar, pentru a se putea reţine existenţa unui prejudiciu material produs pârâtului-reclamant, acesta ar fi trebuit să facă dovada că acţiunile reclamantei-pârâte ar fi determinat diminuarea câştigului din muncă prin pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă, că a efectuat cheltuieli de îngrijire medicală sau determinate de sporirea nevoilor sale de viaţă, ori alte prejudicii materiale, sau că s-ar fi produs o restrângere a posibilităţilor de viaţă familială şi socială, şi în toate aceste cazuri să facă dovada cheltuielilor efectuate pentru remedierea sau îmbunătățirea situaţiei sale.
Or, pârâtul-reclamanta nu a făcut decât dovada că i-a fost eliberată o scrisoare medicală şi un număr de trei reţete medicale vizând tratamentul diagnosticului „tulburare de somn”, fără a depune însă dovezi cu privire la pierderile materiale suferite.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că nu a fost îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului, esenţială pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a reclamantei-pârâte, motiv pentru care, ca şi în precedent, nu va mai analiza întrunirea celorlalte condiţii.
Pentru considerentele expuse, constatând că pârâtul-reclamant nu a făcut dovada întrunirii condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a reclamantei-pârâte în privinţa niciuneia dintre faptele pretinse a fi fost săvârşite, instanţa va respinge cererea reconvenţională ca neîntemeiată.
Autorul sintezei
judecător Oana Cristina GHEORGHE