Existența unui contract presupune un acord de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 Cod civil). Necesitatea existenței acordului de voințe provenind de la ambele părți este impus de legiuitor și în cazul contractelor de adeziune, art. 1175 Cod civil stabilind că acesta presupune ca toate clauzele esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât se le accepte ca atare. Absența acordului exprimat de către una dintre părți atrage inexistența contractului și implicit a imposibilității aplicării eventuale a legislației referitoare la protecția consumatorilor.
Notificările transmise de către intimată persoanelor fizice nu au determinat stabilirea unei relații contractuale între mandant și destinatarul acestora întrucât prin intermediul lor se indică numai că ar fi fost încălcate regulile referitoare la circulația pe drumurile cu taxă din Ungaria, suma datorată cu titlu de penalitate și modalitatea în care cuantumul acesteia fluctuează în funcție de momentul la care este achitată.
Eventualele consecințe care s-ar produce în patrimoniul destinatarilor nu este rezultatul existenței unui acord de voințe intervenit între părți, ci al comportamentului pretins nelegal al destinatarilor. Indiferent de împrejurarea că intimata ar fi trimis sau nu respectivele notificări, obligația de plată subzistă în sarcina lor, fiind preexistentă acțiunilor acesteia.
Rămâne la libera apreciere a destinatarilor dacă înțeleg să achite voluntar sau nu sumele indicate, intimata neputând recurge la mijloace de constrângere pentru încasarea lor din moment ce nu există un raport juridic contractual cu ea. Obținerea ulterioară a unui titlu executoriu presupune raportarea la comportamentul manifestat de destinatarii notificărilor pe rețeaua de drumuri din Ungaria, ele nefiind apte să justifice stabilirea obligației de plată.
Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă
Decizia nr. 222 din 17 octombrie 2024
Prin Sentința nr. (…)/LP/13.03.2024, Tribunalul (…) a respins cererea formulată de reclamantul COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR (…) – COMISARIATUL JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR (…) în contradictoriu cu pârâta SC (P) SRL și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:
Prin procesul-verbal de constatare seria AAA nr. (…) din 09.06.2023 întocmit de ANPC – Comisariatul Regional Pentru Protecția Consumatorilor (…) – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor (…) s-a reținut că în urma controlului la operatorul economic (P) S.R.L. efectuat ca urmare a unor reclamații prin care consumatorii învederează că operatorul economic îi somează să achite sume de bani, exagerat de mari, sub pretextul neachitării de către consumatori a taxei de drum din Ungaria.
În urma controlului efectuat și a studierii documentelor puse la dispoziție de către operatorul economic, au fost constatate abateri de la prevederile Legii nr. 193/2000 după cum urmează:
1. Din analiza documentelor numite: “Notificare de plată”, transmise de operatorul economic consumatorilor, semnatari ai reclamațiilor precizate mai sus, se constată că în urma neachitării, cu ocazia călătoriilor în Ungaria, a taxei de drum, acestora li se solicită:
a. achitarea unei “suprataxe “ diferită ca valoare de la un reclamant la altul, pentru neachitarea la momentul călătoriei a taxei de drum din Ungaria (ex. de 8170 HUF, în cazul reclamației nr. (…)6/27(…), respectiv echivalentul în lei a sumei de 99.68 RON) cu condiția achitării sumei respective în 60 zile de la data notificării;
b. operatorul economic percepe in plus față de suprataxa solicitată, o sumă fixă de 312.76 Ron, indiferent dacă plata sumelor se face în 60 zile sau, după depășirea celor 60 zile;
c. Totodată, operatorul economic solicita o taxă poștală de 9.60 Ron în cazul în care consumatorul achita notificarea de plată în 60 de zile și suma de 25 Ron dacă consumatorul achita notificarea după 60 de zile.
Din cuprinsul notificării/memento-ului se observă că consumatorii au de achitat o suprataxă de drum la o anumită valoare (ex. in valoare de 99,68 lei (echivalent in HUF), și în plus compensație pentru costuri de recuperare în valoare de 312,76 RON și alte taxe solicitate de operatorul economic, datoria de plată ajungând la valoarea de 513.04 Ron. (ex. Reclamația (…)6/27(…) ). Se poate observa că față de datoria solicitată pentru neachitarea taxei de drum în Ungaria de 99,80 lei, consumatorilor li se solicita în plus sume de 4-5 ori mai mari, ajungând să plătească sume exorbitant de mari.
În cazul în care suma se achita după 60 zile de la data notificării, suprataxa devine de 4 ori mai mare respectiv 32700 HUF, echivalentul în lei 398,98 RON, la care se adaugă aceleași valori asupra compensațiilor de recuperare solicitate de operatorul economic.
Precizează faptul că această “notificare de plată” este transmisă consumatorilor, operatorul economic obligându-i să se supună unor condiții contractuale despre care aceștia nu au avut posibilitatea reală să ia la cunoștință prin neachitarea acelei vignete de drum.
Având în vedere cele de mai sus reiese în mod evident că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților determinând apariția clauzei abuzive așa cum este definită de prevederile art. 1 (3) din Legea 193/2000 Anexa lit. b), deoarece operatorul economic îl “obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”;
2. Totodată operatorul economic prin perceperea sumelor de bani – reprezentând compensație pentru costuri de recuperare și alte taxe solicitate în plus – încalcă prevederile art. 1 (3) din Legea nr 193/2000 Anexa lit. i), deoarece ,,obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist”.
Consumatorul nu are posibilitatea de a modifica cuantumul sumei solicitate de operatorul economic indiferent de data când face plata pentru suprataxa de vigneta din Ungaria. Totodată a considerat că sumele solicitate în plus sunt disproporționat de mari comparativ cu pagubele suferite de profesionist ca urmare a procedurilor de notificare.
3. Consumatorului i se solicită achitarea datoriei pretinse în termen de 60 zile (pentru a beneficia de reducerea suprataxei de vinetă din Ungaria), fără a i se da posibilitatea de a beneficia de dreptul de a contesta cuantumul debitului pretins, fără a-i comunica și da posibilitatea de a contesta a pretinsei „notificări de plată” și instanța competentă de soluționare a litigiului, încălcând în acest sens dispozițiile art. 1 (3) din Legea nr 193/2000 Anexa 1 lit. i) ,,exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj”.
În mod abuziv, consumatorului i se solicita achitarea datoriei pretinse în termen de 60 zile (pentru a beneficia de reducerea suprataxei de vineta din Ungaria), fără a i se da posibilitatea de a beneficia de dreptul de a contesta cuantumul debitului pretins într-un termen legal de la primirea notificării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare (Legea 193/2003, Codul civil, Cod procedura civilă, OG 2/2001, OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori …).
Prin același proces verbal de constatare s-a reținut că, modul prin care operatorul economic se comportă față de consumator – impunerea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoștință, obligarea consumatorilor la plata unor sume disproporționate de bani, comparativ cu pagubele suferite de profesionist și excluderea dreptului de a întreprinde o acțiune legală împotriva pretinsei notificări – creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și constituie o clauză abuzivă așa cum este definită de art. 4 (1) din Legea nr 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori: ,,o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” – filele 8-10 dosar.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 193/2000 ,,Organele de control abilitate încheie procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele din lege încălcate de profesionist”.
Conform art. 12 din același act normativ ,,(1) În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, pentru a dispune încetarea utilizării clauzelor abuzive pentru viitor și modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive”. (2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11 (…)”.
Potrivit art. 13 din același act normativ ,,(1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale, și obligarea acestuia la publicarea pe site-ul propriu a hotărârilor judecătorești rămase definitive”.
În speță, instanța a reținut că societatea pârâtă, persoană juridică română, desfășoară, printre altele, în calitate de mandant al (S) KFT, persoană juridică maghiară, cu sediul în Ungaria, (…), activitatea de colectare a suprataxelor impuse de legislația maghiară persoanelor care circulă cu autovehicule înmatriculate în România pe drumurile publice taxabile din Ungaria fără plata taxelor de drum sau, cu plata incorectă a acestor taxe. Mandatul s-a acordat prin procura întocmită bilingv maghiară/română pe data de 13.06.2018 în România, mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj.
Între societatea pârâtă și (S) KFT s-a încheiat în Ungaria, Budapesta, pe data de 11.06.2018 și un contract de colaborare având ca obiect efectuarea demersurilor de colectare a suprataxelor aferente utilizării căilor rutiere de pe teritoriul Ungariei fără plata taxei de drum la valoarea impusă de legislația maghiară.
La rândul său, societatea (S) KFT a încheiat cu Nemzeti Utdijfizetesi Szolgaltato ZRT (Serviciul Național de Colectare a Taxelor de Drum SA – Ungaria) un contract de administrare prin care se acordă (S) KFT dreptul de efectuarea demersurilor de colectare a suprataxelor aferente utilizării căilor rutiere de pe teritoriul Ungariei fără plata taxei de drum la valoarea impusă de legislația maghiară cu privire la autovehiculele înmatriculate în România.
Urmare a colaborării dintre părțile contractante, societatea pârâtă efectuează demersurile de colectare a suprataxelor impuse de legislația maghiară de la proprietari ai autovehiculelor cu numere de înmatriculare emise în România care au pătruns pe teritoriul Ungariei și au circulat neautorizat pe drumurile taxabile din această țară.
Activitatea societății pârâte, în speță, se limitează la efectuarea demersurilor de colectare a suprataxelor impuse de legislația maghiară de la cetățenii români care au circulat pe drumurile publice din Ungaria fără plata taxei de drum sens în care, procedând la transmiterea unor notificări de plată persoanelor în cauză.
Prevederile legale reclamate ca fiind încălcate de societatea pârâtă sunt: art. 1 alin. 3 raportat la art. 4 alin. 1 și 2 din Legea 193/2000, precum și Anexa legii, lit. b), lit. i) și lit. l), texte de lege care reglementează contractele încheiate între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri și prestarea de servicii. Ori, în cauză, așa cum în mod corect a susținut și pârâta, notificarea emisă și comunicată cetățenilor români în scopul colectării suprataxelor impuse de statul maghiar nu poate fi asimilată unui contract.
Reclamanta, în calitate de organ de control, așa cum este definit de art. 8 din Legea nr. 193/2000, nu a observat că activitatea desfășurată de către societatea SC (P) SRL nu intră sub incidența legii menționate, întrucât destinatarii notificărilor de plată a suprataxei de drum și a costurilor aferente recuperării ei, nu sunt obligați și la plata acestora. Destinatarii notificării putând ignora această notificare, fără vreo consecință din partea pârâtei.
Faptul că ulterior refuzului de plată societatea pârâtă se poate adresa instanțelor competente pentru recuperarea suprataxei de drum, acest lucru confirmă pe deplin că activitatea pârâtei nu intră sub incidența Legii nr 193/2000.
În plus, Notificările de plată nu sunt „contracte preformulate” iar asupra acestora debitorul nu poate interveni, anterior comunicării deoarece este un act unilateral de voință și nu impune obligația de aderare la înscris.
Contrar celor susținute de reclamantă, debitorul are posibilitatea contestării debitului însă în țara în care a săvârșit contravenția, aspect ce reiese din Ordonanța nr. 45/2020 adusă la cunoștința acestuia – fila 138-157 dosar.
Instanța a reținut că prevederile lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000 nu au fost încălcate, nu au aplicabilitate în cauză, întrucât, activitatea pârâtei de recuperare a suprataxei de drum neachitată statului maghiar nu se realizează în baza unui contract încheiat cu consumatorii ci în baza unor acte unilaterale emise de pârâtă fără a obliga destinatarii și la plata sumelor menționate în notificările de plată, iar cuantumul suprataxei nu este impus în mod unilateral de societatea pârâtă ci este stabilit la nivel legislativ de statul maghiar, cuantum care nu poate suferi modificări în afara cadrului legal invocat.
Atâta vreme cât nu există un contract încheiat între pârâtă și consumatori, cererea formulată de reclamantă de constatare a clauzelor abuzive întemeiată în drept pe art. 12 și art. 13 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 453 noul Cod de procedură civilă instanța a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor (…) – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor (…), prin care a solicitat, rejudecând cauza, să se constate existența clauzelor abuzive constatate în procesul verbal seria AAA nr. (…) din 09.06.2023, să se dispună în conformitate cu dispozițiile art. 13, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori republicată, eliminarea clauzelor contractuale abuzive, în baza art. 16 din același act normativ să se aplice sancțiunea contravențională în cuantumul ei maxim legal prevăzut.
În motivare s-a arătat că a efectuat un control la operatorul economic (P) SRL pentru cercetarea aspectelor sesizate de consumatori (șapte reclamații – R: (…)/25.01.2023; R:(..)7/28(..)/05.004.2023; R:(…)8/29(..)/07.04.2023; R:(…)/07.04.2023; R:(…)/31.03.2023; R:(…)6/43(…)/15.09.2023; R: 7(…)/45(…)/31.05.2023) prin care aceștia contestau/reclamau așa zisa “notificarea de plată” emisă de operatorul economic prin intermediul căreia aceștia erau somați să achite diferite sume de bani, exagerat de mari, care ar reprezenta contravaloarea neachitării taxei de drum din Ungaria.
În urma analizării documentelor/notificărilor de plată încheiate între operatorul economic și consumatori, comisarii C.J.P.C. (…) au constatat ca acesta, prin practica comercială uzitată, încalcă dispoziții ale Legii 193/2000, respectiv art. 1 alin. (3) din Legea 193/2000 Anexa lit. b), deoarece operatorul economic îl obligă pe consumator să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
Din cuprinsul notificării/mementoului se observă că consumatorii au de achitat o suprataxă de drum la o anumită valoare (ex. în valoare de 99,68 lei (echivalent în HUF), plus compensație pentru costuri de recuperare în valoare de 312,76 RON și alte taxe solicitate de operatorul economic, datoria de plată ajungând la valoarea de 513.04 Ron (ex. Reclamația (…)6/27(…). În cazul în care suma se achită după 60 zile de la data notificării, suprataxa devine de 4 ori mai mare respectiv 32700 HUF, echivalentul în lei 398,98 RON, la care se adaugă aceleași valori asupra compensațiilor de recuperare solicitate de operatorul economic. Având în vedere cele de mai sus, reiese că operatorul economic obligă consumatorii, prin practica comercială/notificarea de plată, să se supună unor condiții contractuale despre care nu aveau posibilitatea să le cunoască, fiindu-le impusă plata unor sume de bani de 4-5 ori mai mari.
De asemenea, s-a constatat încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea 193/2000 Anexa lit. i) deoarece prin perceperea sumelor de bani – reprezentând compensație pentru costuri de recuperare și alte taxe solicitate în plus obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist. Reiese, în mod evident, că operatorul economic impune consumatorilor plata unor sume fixe, prestabilite, iar aceștia nu au posibilitatea de a modifica cuantumul lor, fiind disproporționat de mari comparativ cu pagubele suferite de profesionist ca urmare a procedurilor de notificare.
Operatorul economic a încălcat și prevederile art. 1 alin. (3) din Legea 193/2000 Anexa 1 lit. l) deoarece consumatorului i se solicită achitarea datoriei pretinse în termen de 60 zile (pentru a beneficia de reducerea suprataxei de vinetă din Ungaria), fără a i se da posibilitatea de a beneficia de dreptul de a contesta cuantumul debitului pretins într-un termen legal de la primirea notificării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare (Legea 193/2003, Codul civil, Cod procedură civilă, OG 2/2001, art. 71^2 lit. d) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori).
Elementele constitutive ale unei practici comerciale incorecte/abuzive sunt concepute, în esență, din perspectiva consumatorului în calitate de destinatar al practicilor comerciale abuzive/neloiale. Gradul ridicat de pericol social al faptelor este dat de faptul că norma juridică încălcată este una obligatorie, valoarea socială lezată este omul – consumatorul, iar urmarea periculoasă constă în încălcarea drepturilor și intereselor sale legitime prevăzute de către legiuitor. Nu contează valoarea efectivă ci faptul că aceasta se adresează unui număr foarte larg de consumatori și prin modul deficitar de prestare a serviciilor, în mod deliberat, afectează drepturile, interesele consumatorilor.
A solicitat a se avea în vedere faptul că angajații C.J.P.C. (…) au avut în vedere întreg spectrul legislativ al protecției consumatorului în momentul efectuării controlului efectiv (Legea 193/2007, Legea 296/2004, OUG 50/2010), spectru legislativ care are ca și scop protejarea consumatorilor împotriva unor eventuale abuzuri ale operatorilor economici.
Astfel, în conformitate cu prevederile Legii 296/2004, un contract încheiat cu consumatorii reprezintă contractele încheiate între comercianți și consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condiții generale prestabilite.
Să se presupună că „notificările de plată” nu sunt contracte preformulate – așa cum susține instanța de fond – dar dovada prin care consumatorii achită sumele de bani – solicitată de către operatorul economic – reprezintă documentul care face legătura dintre Legea 296/2004 și Legea 193/2007, iar notificarea de plată primește statutul de contract preformulat – acesta cuprinde dispoziții generale care nu au fost negociate individual, în contradicție cu condiția de bună credință, provocând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.
Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit acestei directive sunt definite noțiunile de „condiții inechitabile; consumator; vânzător sau furnizor. Toată legislația din domeniul protecției consumatorilor specifică că o condiție care nu s-a negociat individual este condiția care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul condiției, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.
Mai mult, legiuitorul creează un cadru legal perfect pentru a proteja consumatorii față de operatorii economici care folosesc practici comerciale abuzive astfel încât definesc asemănător aceeași noțiune: art. 4 alin. 1 din Legea 193/2007: o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Legea 296/2004 definește clauză abuzivă ca fiind clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților:
Totodată, a atras atenția instanței asupra prevederilor art. 7 punctul 17 din OUG 50/2010 conform căruia operatorul economic ar trebui să fie o entitate care desfășoară activitate de recuperare de creanțe.
Analizând prevederile art. 71 alin. 5 din OUG 50/2010, entitățile care desfășoară activitatea de recuperare creanțe atenționează consumatorul cu privire la: a) termenul în care consumatorul ia legătura cu entitatea care desfășoară activitatea de recuperare creanțe. Acest termen nu poate fi mai mic de 5 zile lucrătoare de la data primirii notificării de către consumator; b) dreptul consumatorului de a transmite entității care desfășoară activitatea de recuperare creanțe o contestație a existenței debitului ori a cuantumului acestuia în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării; c) dreptul consumatorului de a primi răspuns în termen de 15 zile calendaristice la contestația formulată; d) dreptul consumatorului de a se adresa direct instanței de judecată în cazul în care contestă existența debitului ori a cuantumului acestuia; e) faptul că necontestarea de către consumator, în termenul de 30 de zile calendaristice, a debitului nu reprezintă o recunoaștere a sumei de către acesta și nu îl privează pe consumator de dreptul de a se adresa instanței de judecată. Mai mult conform art. 72^2 lit. d) din OUG 50/2010, se interzice: d) derularea activităților de recuperare creanțe în perioada celor 30 de zile calendaristice prevăzute la art. 71 alin. (5) lit. b) și până când este transmis consumatorului răspunsul Ia contestație.
Protecția consumatorilor reprezintă un ansamblu de dispoziții privind inițiativa publică sau privată, destinat să asigure și să amelioreze continuu respectarea intereselor consumatorilor. Astfel grija față de consumator trebuie să capete legitimitatea deplină a unor politici distincte și autonome, funcțional integrate în cadrul celorlalte politici promovate de societate.
În sistemul de protecție introdus prin Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, transpusă în Legea nr. 193/2000, se pornește de la premisa că din punct de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, consumatorul se află într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de aceasta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de către comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Prin clauzele menționate consumatorul este practic obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoștință în momentul primirii notificării/mementoului – acel moment putând fi omiterea plății rovinietei în Ungaria sau momentul primirii notificării creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în defavoarea consumatorului.
În momentul primirii notificării, consumatorul a acționat de pe o poziție de inegalitate, de inferioritate, în raport cu comerciantul, atât în ceea ce privește puterea de negociere cât și nivelul de informare. Nu există o negociere reală, o egalitate între părți, toate clauzele sunt interpretate doar în favoarea operatorului economic, servind doar intereselor sale, fără a da posibilitatea consumatorului să verifice dacă notificarea/memento-ul/contractul este judicioasă sau nu.
Totodată, a învederat instanței faptul că, operatorul economic recunoaște existența condițiilor constatate în procesul verbal de constatare a contravenției, iar prin respingerea acțiunii, instanța nu ar face altceva decât să încurajeze agenții economici să nesocotească și să minimalizeze în mod nejustificat pericolul social al faptei încurajând astfel contravenientul să încalce în continuare legea.
Domeniul protecției consumatorilor a parcurs o serie de etape, transformându-se și dezvoltându-se treptat, ajungând în prezent într-o situație favorabilă, odată cu apariția multiplelor reglementări în materie, consumatorul romaân poate să se încreadă într-o protecție asemănătoare cu cea a altor consumatori din spațiul Uniunii Europene fiind îndreptățiți să aștepte din partea autorităților competente sancționarea comercianților care încalcă dispozițiile legislației din domeniul protecției consumatorilor.
A considerat faptul că legea trebuie să fie unitară pentru toți, iar anularea procesului verbal de constatare ar crea un precedent operatorilor economici în a nu mai respecta clauzele contractuale în relațiile lor cu consumatorii. Constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale atrage sancțiunea nulității acesteia, sancțiune general aplicabilă oricărui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, iar ca o consecință a nulității clauzelor contractuale inserate în acțiunea formulată urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
Reaua – credință a comerciantului în enunțarea intenționat lacunară a clauzelor supuse analizării, nu fac altceva decât să lezeze astfel drepturile și interesele consumatorilor. Toate clauzele inserate în cuprinsul acțiunii sunt clauze abuzive deoarece sunt înscrise în notificare/ memento/ contracte standard, pretipărite.
În baza acestor considerente a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței atacate pe care o consideră netemeinică și nelegală, admiterea în întregime a procesului verbal de constatare a contravenției ca temeinic și legal.
În drept, și-a întemeiat apelul pe prevederile Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, ale OUG nr. 50/2010, precum și pe prevederile noului Cod civil și ale noul Cod de procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata (P) SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată arătând că pe tot parcursul litigiului, dar mai ales prin notele de ședință depuse în 12.10.2023, a explicat atât contextul în care intimata operează și natura activității sale, dar și „calificarea” juridică a documentului remis de intimată către cetățenii români care utilizează autostrăzile maghiare fără să achite taxa de drum aferentă, adică acele notificări.
Înțelegerea ambelor chestiuni ar fi trebuit să ducă la realizarea de către apelantă a erorii grave în care se află și în care persistă, în schimb prima instanță a înțeles perfect aceste aspecte și a respins acțiunea cu o motivare extrem de judicioasă.
A învederat că beneficiarul acestor „taxe de drum” este statul maghiar, prin Nemzeti Utdijfizetesi Szolgaltato zrt., (N.U.S. zrt) adică „Societatea Națională pentru Încasarea Taxei de Drum R.A „, adică echivalentul C.N.A.I.R. în România.
Ca în majoritatea statelor europene în care activitatea de recuperare a unora din creanțele statului este transferată către firme private, din motive de eficiență și interes sporit (în speță profitul, în locul unor salarii, pe care posesorii lor le încasează cu sau fără a recupera ceva din respectivele creanțe) această entitate juridică a ales să nu urmărească direct debitorii săi (șoferii care nu achită taxa de drum – „vigneta”) și a externalizat procedura către (S) Kft., firmă privată maghiară.
Aceasta din urmă însă urmărește în mod direct doar creanțele datorate de cetățenii maghiari, pentru restul țărilor limitrofe Ungariei a decis la rândul ei să apeleze la societăți din respectivele țări, din motive evidente de eficiență financiară și logistică.
Pentru România, acea firmă este intimata, potrivit documentelor depuse deja la dosar și care atestă raporturile comerciale dintre cele 3 entități implicate în acest circuit contractual.
Din analiza acestor documente coroborate rezultă dincolo de orice posibilă interpretare că beneficiarul acestei taxe (Statul Maghiar) cesionează dreptul său unei alte companii, care la rândul ei, pentru România, îl cesionează mai departe unei alte companii, respectiv intimatei, care încercă recuperarea creanțelor de la cetățenii români care nu au achitat taxele în Ungaria.
Apoi, din sumele încasate virează contravaloarea suprataxei către (S) Kft. (care îl virează la rândul ei Statului Maghiar prin N.U.S. zrt) și după ce scade cheltuielile sale intimata rămâne cu diferența până la suma notificată, care este profitul său.
Continuând firul factual mai sus detaliat, intimata remite către cetățenii români „prinși” că nu au achitat taxa de drum în Ungaria, o notificare de plată (există o sumedenie la dosar, depuse de reclamantă) prin care îi roagă (a se vedea formularea documentului) să achite sumele respective. împreună cu trei pagini de „lămuriri” și situații în care pot fi scutiți de plata suprataxei, precum și cu indicarea faptului că pot formula „obiecții” dacă se regăsesc în vreuna din acele situații.
Actul de creanță emis de către statul maghiar nu constituie titlu executoriu în România, neavând posibilitatea ca în baza lui să procedeze la urmărirea silită a persoanelor cărora le-a transmis notificarea. Din moment ce creanțele ce se urmărește a fi recuperate nu izvorăsc dintr-un contract de credit, nu se poate reține în seama sa că are calitatea de recuperatori de creanțe bancare pentru a fi aplicabile prevederile O.U.G. nr. 50/2010.
Chestiunea în discuție nu are legătură cu domeniul de activitate al apelantei, notificarea având ca scop transmiterea către destinatari a împrejurării că datorează plata unei suprataxe, aceștia având libertate deplină în a decide ce trebuie să facă în continuare. Suma indicată în cuprinsul notificării nu intră în patrimoniul său, ea fiind mult mai mică decât cea percepută pentru comiterea unei fapte similare pe teritoriul României. În condițiile în care nu se aduce în realitate nicio critică sentinței pronunțate de prima instanță, se impune respingerea apelului ca nefondat.
În apel nu s-a procedat la suplimentarea probațiunii.
Procedând la examinarea apelului prin prisma prevederilor art. 466 și urm. Cod procedură civilă Curtea a reținut că acesta este nefondat, urmând a fi respins. Astfel, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 1270 alin. 1 Cod civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 1270 Cod civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 1170 Cod civil, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv, art. 13 din acest act normativ stabilind în mod expres că în ipoteza în care se constată caracterul abuziv al unor clauze instanța va dispune eliminarea lor.
Rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu profesionistul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către profesionist fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale presupune prin prisma prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 întrunirea cumulativă a trei condiții: ea să nu fi fost negociată, să fi fost inserată în detrimentul consumatorului și cu încălcarea bunei-credințe și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Din moment ce dispoziția legală face referire în mod expres la sintagma de clauză contractuală, în mod evident nu se poate reține caracterul abuziv al acesteia în situația în care între părți nu a intervenit un contract.
În absența unei definiții cuprinse în legislația specială referitoare la protecția consumatorilor, urmează ca sfera și noțiunea de contract să fie conturată prin prisma prevederilor cuprinse în Cod. Acesta consacră prin art. 1178 principiul consensualismului stabilind că un contract se încheie prin simplul acord de voință al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Consensualismul se bazează pe ideea că acordul părților poate fi exprimat în moduri variate, inclusiv verbal, scris sau chiar prin comportamente tacite. Aceasta înseamnă că un contract poate fi considerat valid chiar și fără o formă formalizată, atâta timp cât există un acord clar între părți. El joacă un rol crucial în dreptul contractual, asigurând că acordurile dintre părți sunt respectate și că libertatea de a negocia este protejată și contribuind la stabilitatea și predictibilitatea relațiilor comerciale și civile.
Așa fiind, Curtea a reținut că intimata a transmis mai multe notificări de plată diverselor persoane fizice prin care li se aducea la cunoștință că în calitate de proprietar al unui vehicul li se impută diferența de suprataxă rezultată în urma utilizării neautorizate a drumului taxabil. În cuprinsul notificării se indică în mod expres că acționează în numele Serviciului Național de Colectare a Taxelor de Drum din Ungaria.
Asumarea în mod expres a calității de mandatar pentru entitatea din Ungaria conduce la concluzia că nu se poate reține în persoana intimatei calitatea de eventuală parte într-un raport contractual stabilit cu destinatarii notificării. În acest sens art. 2009 Cod civil definește contractul de mandat ca fiind contractul prin care o persoană numită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant. Efectele contractului încheiat de către mandatar se produc în persoana mandantului, acestuia revenindu-i drepturile și obligațiile ce s-au născut ca efect al încheierii lui.
Eventualul caracter abuziv al clauzelor pe care respectivul contract le conține nu poate fi examinat decât prin raportare la mandant, nu la mandatar, răspunderea civilă sau contravențională revenind primului în calitate de parte a acelui contract. Tocmai de aceea, Curtea consideră că în ipoteza în care s-ar reține existența unui contract în relația cu destinatarii notificărilor, răspunderea nu ar putea fi antrenată în persoana intimatei din moment ce aceasta nu a acționat în nume propriu.
Pe de altă parte, nu trebuie omis că existența unui contract presupune un acord de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 Cod civil). Necesitatea existenței acordului de voințe provenind de la ambele părți este impus de legiuitor și în cazul contractelor de adeziune, art. 1175 Cod civil stabilind că acesta presupune ca toate clauzele esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Absența acordului exprimat de către una dintre părți atrage inexistența contractului și implicit a imposibilității aplicării eventuale a legislației referitoare la protecția consumatorilor.
Notificările transmise de către intimată persoanelor fizice nu au determinat stabilirea unei relații contractuale între mandant și destinatarul acestora întrucât prin intermediul lor se indică numai că ar fi fost încălcate regulile referitoare la circulația pe drumurile cu taxă din Ungaria, suma datorată cu titlu de penalitate și modalitatea în care cuantumul acesteia fluctuează în funcție de momentul la care este achitată.
Eventualele consecințe care s-ar produce în patrimoniul destinatarilor nu este rezultatul existenței unui acord de voințe intervenit între părți, ci al comportamentului pretins nelegal al destinatarilor. Indiferent de împrejurarea că intimata ar fi trimis sau nu respectivele notificări, obligația de plată subzistă în sarcina lor, fiind preexistentă acțiunilor acesteia.
Rămâne la libera apreciere a destinatarilor dacă înțeleg să achite voluntar sau nu sumele indicate, intimata neputând recurge la mijloace de constrângere pentru încasarea lor din moment ce nu există un raport juridic contractual cu ea. Obținerea ulterioară a unui titlu executoriu presupune raportarea la comportamentul manifestat de destinatarii notificărilor pe rețeaua de drumuri din Ungaria, ele nefiind apte să justifice stabilirea obligației de plată. Tocmai de aceea, considerând că prima instanță a dat o corectă interpretare și aplicare dispozițiilor legale, în baza art. (…) alin. 1 Cod procedură civilă a fost respins apelul ca nefondat.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, ele constau în onorariu avocațial. Din examinarea prevederilor art. 453 Cod procedură civilă rezultă că temeiul acordării acestora îl constituie culpa procesuală decurgând din admiterea sau respingerea cererii. Atâta timp cât apelul declarat a fost respins, se află în culpă procesuală apelantul, astfel încât a fost obligat la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
(Decizie redactată de judecător Cristian MONENCI și rezumată de judecător Alina TITERLEA)