În fapt, în baza Legii nr. 165/2013 pentru reclamanți a fost emisă decizia de compensare prin puncte pentru un imobil teren. Atât obligația de emitere a deciziei de compensare cât și caracteristicile imobilului au fost stabilite pe cale judecătorească într-un litigiu anterior.
Reclamanții au contestat în litigiul de față decizia de compensare, solicitând identificarea caracteristicilor imobilului și evaluarea imobilului în raport de valoarea de piață/circulație actuală a imobilului nu în raport de grila notarială precedentă anului emiterii deciziei de compensare, iar nu în raport de grila notarială precedentă anului emiterii deciziei de compensare.
În susținere au fost invocate concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din cauza Văleanu ș.a. contra României.
Prima instanță a respins acțiunea, iar reclamantul a formulat apel.
În apel, s-a reținut că din analiza cererii de apel reiese că apelanții reclamanți critică hotărârea primei instanțe în întregul său.
Constatând însă că apelanții critică și încheierea prin care prima instanță a respins cererea reclamanților de administrare a probei cu expertiză, s-au cercetat cu prioritate aspectele invocate în raport de această încheiere.
Astfel, Curtea a constatat că proba a fost propusă de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, cererea scrisă de probatorii și susținerile orale de la primul termen de judecată. În argumentarea cererii probatorii, reclamanții au susținut că proba este necesară și utilă pentru identificarea și evaluarea terenului în suprafață de 1,25 ha situat în punctul T din orașul M, județul V.
Opunând cele reținute prin sentința civilă nr. X, definitivă prin decizia civilă nr. Y, în raport de același teren a cărui identificare și evaluare o solicitau reclamanții, prima instanță a respins ca neutilă proba propusă de reclamanți.
Curtea a constatat că proba a fost pusă în discuția contradictorie a părților și a fost respins motivat de către prima instanță astfel că au fost respectate cerințele de ordin procedural.
În ceea ce privește utilitatea probei și caracterul fondat al respingerii cererii privitoare la administrarea ei, Curtea a îmbrățișat același punct de vedere ca și prima instanță.
S-a apreciat că în speță primează faptul că a existat un litigiu anterior, dosarul nr. Z în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. X, definitivă prin Decizia civilă nr. Y, prin care s-a stabilit obligația CNCI de a emite, în favoarea reclamanților, o decizie de compensare prin puncte pentru suprafața de 1,25 ha teren arabil extravilan din orașul M.
Odată cu rămânerea definitivă, cele stabilite prin dispozitivul și considerentele Sentinței civile nr. X au dobândit autoritate de lucru judecat, în înțelesul art. 430-435 Cod procedură civilă.
Astfel, în contextul în care sub efectul pozitiv al lucrului judecat în litigiul anterior s-au stabilit întinderea și caracteristicile terenului în raport de care se solicita în prezentul dosar administrarea probei cu expertiză pentru identificare teren nu mai apare ca utilă și necesară.
În raport de al doilea aspect pentru care se solicitase administrarea probei, evaluarea imobilului, Curtea a reținut că dispozițiile art. 21 alin. 6 ale Legii nr. 165/2013, forma în vigoare la momentul desfășurării prezentului litigiu, stabileau clar și previzibil modalitatea de determinare a măsurilor compensatorii prin puncte, prin raportare la grila notarială anterioară anului emiterii deciziei de compensare/validare a CNCI. Astfel, utilitatea administrării probei cu expertiză, pentru determinarea valorii curente de piață/circulație a imobilului, nu se contura.
Nici depunerea unor înscrisuri noi în dosar, suplimentare față de cele administrate ca probe în dosarul nr. Z, înscrisuri din care apelanții susțin că rezultă că terenul se afla situat în intravilanul nu extravilanul localității M, nu era de natură a determina necesitatea administrării probei cu expertiză, pentru că stabilirea categoriei de folosință a terenului sau amplasamentului acestuia în intravilan sau extravilan nu mai putea face obiectul unei noi judecăți, aspectul fiind definitiv stabilit în cadrul primului litigiu. Așa cum corect a arătat CNCI, oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, acesta fiind unul dintre efectele lucrului judecat (reglementat de art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă).
Nu a putut fi reținută ca fondată afirmația apelanților că „nu a fost identificat terenul în litigiul anterior, în contextul în care prin Sentința civilă nr. X s-a arătat că nu se poate stabili amplasamentul inițial al imobilului și ar trebui analizat aspectul în dosarul de față prin administrarea concomitentă a probei cu înscrisuri și expertiză”. Aceasta deoarece dispozitivul Sentinței civile nr. X, în acord cu partea finală a considerentelor aceleiași hotărâri, a arătat caracteristicile terenului (1,25 ha teren arabil, extravilan, oraș M) și cum s-a ajuns la stabilirea lor.
Susținerile contrarii ale apelanților pornesc de la scoaterea din context a unor considerente din hotărârea dată în dosarul nr. Z și de la greșita interpretare a dispozițiilor privitoare la autoritatea de lucru judecat și efectele acestei excepții procesuale.
Curtea nu a identificat nicio eroare în raționamentul juridic al primei instanțe și nici vreo încălcare a dispozițiilor legale din materia administrării probelor, astfel că motivele de apel îndreptate de apelanții reclamanți împotriva încheierii de ședință au fost apreciate ca nefondate și respinse ca atare.
În ceea ce privește criticile apelanților îndreptate împotriva hotărârii de fond a primei instanțe, Curtea a reținut că toate criticile se subsumează modului de evaluare a imobilului, prin raportare la grila notarială aferentă anului 2022, an anterior emiterii deciziei de compensare contestate. În opinia apelanților evaluarea imobilului trebuia efectuată prin raportare la valoarea curentă de piață/circulație a imobilului, față de cele statuate în jurisprudența CEDO, Cauza Văleanu ș.a. contra României.
Ca și prima instanță, Curtea a constatat că cele statuate de curtea europeană în raport de litiganții din cauza Văleanu ș.a. contra României, viza situații de fapt și de drept diferite de cele din dosarul de față. Astfel, ineficiența sistemului de stabilire a despăgubirilor în respectivele situații viza faptul că despăgubirile stabilite în perioade vecine sesizării CEDO se raportau la valoarea imobilelor din grila notarială a anului 2013.
Problematica semnalată de curtea europeană în cauza Văleanu a fost antamată de legiuitor anterior pronunțării acelei hotărâri și a condus la modificarea dispozițiilor art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013 în forma în vigoare în prezent, prin Legea nr. 193/2021 (această ultimă modificare fiind aplicată și speței de față).
Instanța de apel nu a contestat că apelanții reclamanți dețin cel puțin o speranță legitimă în legătură cu obținerea despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv de regimul comunist și imposibil de restituit în natură, însă în speță această speranță fondată pe dispozițiile legale din dreptul intern care protejează dreptul de proprietate și art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu i-a fost negată sau încălcată.
Nici susținerile ample ale apelanților privind aplicarea prioritară a dreptului european în raport de dispozițiile legale interne nu își găsesc aplicarea în dosarul de față, principiul constituțional al aplicării prioritare a tratatelor și regulamentelor adoptate de România (inclusiv sub aspectul aplicării prioritare a jurisprudenței CEDO) nefiind încălcat în speță.
Astfel, prima instanță a analizat pe larg de ce aspectele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Văleanu ș.a. contra României nu sunt incidente speței de față.
Este adevărat că în esența sa, prin cauza Văleanu ș.a. contra României s-a stabilit că dreptul la despăgubiri al persoanelor îndreptățite trebuie să fie rezonabil legate de valoarea imobilului, în sensul jurisprudenței CEDO (paragrafele 232, 235, 238-243).
Totuși valoarea imobilului în sensul jurisprudenței CEDO nu înseamnă altceva decât o apreciere a valorii imobilelor prin raportare la sisteme de evaluare actualizate, ușor verificabile și accesibile inclusiv părților direct interesate, nu doar autorităților implicate în procesul de calculare și acordare a despăgubirilor, sisteme de evaluare cât mai recente în raport de momentul la care are loc evaluarea.
Or raportarea evaluării imobilelor la valoarea grilelor notariale din anul precedent emiterii dispoziției de validare sau de compensare (cum a stabilit art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013 forma aplicabilă speței de față) răspunde acestor deziderate de previzibilitate, accesibilitate și valoare reală a imobilului, în raport de caracteristicile imobilului de la momentul preluării abuzive și în contextul evoluției în timp a prețurilor în materie imobiliară.
Jurisprudența CEDO recunoaște statului român o marjă de apreciere destul de largă în alegerea măsurilor generale care trebuie luate pentru a pune capăt încălcărilor prevederilor art. 1 Protocol 1 la Convenție (aspect statuat și în cauzele Maria Atanasiu ș.a. contra României, Preda ș.a. contra României), inclusiv sub aspectul evaluării proprietăților supuse restituirii prin echivalent.
Cum în raport de dispozițiile interne actuale evaluarea proprietăților se bazează pe cele mai recente grile notariale disponibile, acordându-se astfel prioritate și stării actuale a proprietăților în cauză, nu se poate aprecia că în speță sumele stabilite pentru cei doi reclamanți contestatori din dosarul de față ar avea un caracter disproporționat sau ar constitui o ingerință în dreptul de proprietate și dreptul la justa despăgubire.
Acest sistem de evaluare stabilit de cadrul legislativ național (grilele notariale) se bazează pe date relevante de pe piața imobiliară, este transparent, actualizat periodic (de regulă anual), ușor accesibil (baza de date privind grilele notariale anulate putând fi accesată de orice persoană inclusiv online, pe site-ul Uniuni Naționale a Notarilor Publici din România – www.unnpr.ro) și relativ ușor de utilizat.
De altfel în analiza Curții europene asupra cauzelor care ridicau problema cuantumului despăgubirilor acordate, în cauza Văleanu ș.a. contra României (paragraful 232), s-a arătat cu prioritate faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la o despăgubire integrală în toate circumstanțele. În general, ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o proprietate preluată de stat să fie „raportată rezonabil” la valoarea sa.
Fără a constata vreo neconformitate, Curtea europeană a luat act și de decizia legiuitorului național de a garanta că nivelul despăgubirilor rămâne legat în mod rezonabil – la un nivel minim – de valoarea de piață a proprietății la momentul emiterii deciziei de despăgubire.
S-a reținut că în conformitate cu actuala versiune a dispoziției relevante, Legea nr. 165/2013, despăgubirile se calculează în funcție de evaluările stabilite de camera notarilor relevantă în anul anterior deciziei de despăgubire, dar totuși având în vedere amplasamentul și caracteristicile tehnice ale proprietății relevante la momentul exproprierii.
În plus, Curtea europeană a luat act de constatarea ÎCCJ potrivit căreia legea urmărea să acorde reclamanților echivalentul în bani a ceea ce ar fi primit dacă ar fi fost posibilă restituirea în natură, considerând implicit că orice altă metodă de evaluare decât cea care lua în considerare caracteristicile tehnice ale imobilului, astfel cum era în momentul exproprierii, ar fi nedreaptă și inechitabilă.
Cu toate acestea, Curtea europeană nu a pierdut din vedere faptul că dacă restituirea în natură ar fi fost posibilă, reclamanții ar fi primit posesia asupra unui imobil care ar fi inclus cel puțin o parte din dezvoltările care ar fi avut loc în timp, fie cu caracter general (politica de planificare urbană), fie cu caracter special (de exemplu, redezvoltări sau renovări).
Totodată a reținut că pentru ca despăgubirea acordată să rămână echivalentă cu valoarea imobilului în natură, aceasta nu poate ignora astfel de evoluții.
Totuși în speța de față caracteristicile imobilului au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat într-un litigiu anterior, unde de altfel s-a reținut și imposibilitatea restituirii în natură și lipsa de relevanță a amplasamentului real din prezent. Astfel, în procesul de față nu mai este posibilă o schimbare a acestor caracteristici indiferent de evoluția imobilului sau schimbările categoriei de folosință.
Subliniind că în esența sa cauza Văleanu ș.a. contra României stabilește obligația statului și instanțelor de a stabili valoarea despăgubirilor prin evaluarea imobilului în raport de valoarea reală a imobilului prin raportare la un sistem de evaluare accesibil, transparent, rezonabil și actualizat periodic, cum este grila notarială din anul precedent emiterii deciziei de validare/compensare, instanța de apel a reținut că în speță evaluarea suprafeței de 1,25 ha teren arabil extravilan situat în orașul M s-a făcut în mod corect la suma de 23598 lei rezultată din aplicarea grilei notariale aferente anului 2022 (an anterior emiterii deciziei de compensare contestate nr. W) pentru localitatea M (unde se afla terenul la preluare), teren arabil extravilan (caracteristici ale terenului, de la momentul preluării, stabilite pe cale judecătorească într-un litigiu premergător prezentului).
În concluzie, pentru toate considerentele anterioare, în temeiul art. 480 alin. 1 raportat la Cod procedură civilă, au fost respinse ca nefondate și motivele de apel formulate de apelanții reclamanți împotriva Sentinţei civile nr. Y.