Art. 391 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu consacră o dispoziție derogatorie de la regimul de drept comun privind vârsta de pensionare [65 ani – conform art. 56 alin.(1) lit. c) Codul muncii], ci menține această vârstă și în privința medicilor, prevăzând doar o posibilitate pentru aceștia de a continua activitatea până împlinirea vârstei de 67 de ani, însă doar cu condiția exprimării acordului de voință în acest sens de către unitatea angajatoare.
Cu alte cuvinte, în temeiul acestui text legal, medicul care împlinește 65 de ani are o vocație, iar nu un drept, de a păstra această calitate, iar angajatorul are posibilitatea, iar nu obligația, de a menține în funcție medicul până la vârsta de 67 de ani. Această concluzie se desprinde cu claritate din modul de redactare al textului legal ulterior modificării sale prin OUG nr. 18/2021, legiuitorul prevăzând în prezent atât necesitatea formulării cererii, cât și aceea a aprobării acesteia, diferit față de forma anterioară – în care era prevăzută doar necesitatea depunerii unei cereri la unitatea angajatoare.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, cu nr. […]/30/2022, reclamantul a contestat deciziile pârâtului nr. 267, 268 şi 269, toate emise în data de 1 noiembrie 2022, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părţi, solicitând menţinerea sa în activitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1502/13.12.2023 pronunţată de Tribunalul Timiș în dosar nr. […]/30/2022, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Spitalul B., având ca obiect contestarea încetării raporturilor de muncă şi menţinerea în activitate; a fost obligat reclamantul să plătească pârâtului 5950 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamantul a avut raporturi contractuale de muncă cu spitalul pârât în baza a trei contracte individuale de muncă, înregistrate în registrul general de evidenţă a salariaţilor cu nr. […]/12.12.1990, […]/01.08.1016 şi […]/19.11.2021.
Prin Deciziile pârâtului nr. […1], […2]şi […3], toate emise în data de 1 noiembrie 2022, s-a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părţi. Reclamantul contestă aceste trei Decizii, invocând, în primul rând, nemotivarea lor.
Instanţa de fond a reţinut că în cele trei Decizii s-a menţionat faptul că raporturile de muncă încetează de drept întrucât reclamantul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard de pensionare şi de stagiu minim de cotizare. De asemenea, cele trei Decizii menţionează şi temeiurile de drept ale încetării raporturilor de muncă, respectiv: art. 53 şi art. 53 din Legea nr. 263/2010, art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 şi art. 391 alin. (1) din Legea 95/2006.
Prima instanţă a reţinut că, prin raportare la dispozițiile art. 52 şi 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 și art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, pe care le-a redat integral, motivul de nulitate invocat de către reclamant întemeiat pe nemotivarea Deciziilor de încetare a raporturilor de muncă nu subzistă.
Prin cererea introductivă reclamantul a solicitat menţinerea în activitate în temeiul art. 391 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Contrar susţinerilor reclamantului, dacă acest text de lege prevede dreptul medicilor de a fi menţinuţi în activitate după împlinirea vârstei de 65 de ani, el nu stipulează şi o obligaţie corelativă a angajatorului de a o şi aproba. Altfel spus, cererea de menţinere în activitate se comunică unităţii angajatoare care o poate aproba sau nu.
A interpreta prevederile art. 391 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 în sensul că unitatea angajatoare este obligată să aprobe cererea, ar lipsi de conţinut dispoziţia legală privind aprobarea.
Întrucât nu există o obligaţie a angajatorului de a aproba cererea de menţinere în activitate, prima instanţă a reţinut că nu există nici obligaţia angajatorului de a motiva respingerea cererii, după cum nu ar fi necesară nici în situaţia pozitivă, aceea a aprobării cererii. Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, Deciziile de încetare a raporturilor de muncă sunt motivate. Prin urmare, câtă vreme Deciziile de încetare a raporturilor de muncă au fost emise în mod legal, este lipsită de relevanţă temeinicia, respectiv netemeinicia motivului suplimentar reţinut în Hotărârea Comitetului Director nr. […]/20.10.2022, legat de necesarul de medici în raport cu numărul paturilor existente în spital, precum, la fel de lipsite de relevanţă, sunt şi performanţele profesionale ale reclamantului.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept instanţa de fond a reţinut că acţiunea este neîntemeiată şi a respins-o ca atare. În temeiul art. 453 din C. pr. civ. prima instanţă a obligat reclamantul să plătească pârâtului 5950 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, apelantul reclamant A., înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 29.02.2024, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea intimatului-pârât la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul pârât Spitalul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
Analizând apelul declarat de reclamant, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Apelantul A. a avut calitatea de angajat al Spitalului Clinic B., ocupând, la data emiterii deciziilor contestate, funcţia de medic primar chirurgie generală. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de 03.11.2022 în baza art. 56 lit. c) din Codul muncii, ca urmare a îndeplinirii condițiilor cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, fapt constatat prin decizia nr. […1]/01.11.2022 emisă de către angajator, precum și deciziile nr. […2]și […3]/01.11.2022.
Apelantul a declanşat prezentul demers judiciar, solicitând anularea deciziilor în discuție, a se constata că îndeplinește condițiile pentru menținerea în activitate după împlinirea vârstei standard de pensionare, respectiv pentru a lucra încă 2 ani după împlinirea acestei vârste cu normă întreagă în cadrul respectivului spital, cu reintegrarea sa în postul deținut anterior, cu normă întreagă de lucru, plata tuturor drepturilor salariale de care a fost privat în respectiva perioadă.
Din analiza cererii introductive de instanță se observă că reclamantul nu contestă faptul că, în conformitate cu art. 56 alin. (1) lit. c) Codul muncii, contractul individual de muncă existent încetează de drept la data împlinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard (65 ani) și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, însă susține că respectivele dispoziții legale nu sunt incidente situației sale juridice, găsindu-și aplicabilitate doar dispozițiile art. 391 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 – care au fost interpretate greșit de angajator – care consacră pentru medici regula vârstei de pensionare la 67 ani în măsura în care formulează cerere de menținere în activitate în termen de cel puțin 15 zile înainte de împlinirea vârstei de 65 ani, condiție îndeplinită de el în cauză.
În acord cu angajatorul și prima instanță și contrar celor susținute de reclamant, Curtea reține că art. 391 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu consacră o dispoziție derogatorie de la regimul de drept comun privind vârsta de pensionare [65 ani – conform art. 56 alin. (1) lit. c) Codul muncii], ci menține această vârstă și în privința medicilor, prevăzând doar o posibilitate pentru aceștia de a continua activitatea până împlinirea vârstei de 67 de ani, însă doar cu condiția exprimării acordului de voință în acest sens de către unitatea angajatoare.
Cu alte cuvinte, în temeiul acestui text legal, medicul care împlinește 65 de ani are o vocație, iar nu un drept, de a păstra această calitate, iar angajatorul are posibilitatea, iar nu obligația, de a menține în funcție medicul până la vârsta de 67 de ani. Această concluzie, negată de către reclamant, se desprinde cu claritate din modul de redactare al textului legal ulterior modificării sale prin OUG nr. 18/2021, legiuitorul prevăzând în prezent atât necesitatea formulării cererii, cât și aceea a aprobării acesteia, diferit față de forma anterioară – în care era prevăzută doar necesitatea depunerii unei cereri la unitatea angajatoare. Totodată, această concluzie este susținută și de analiza comparativă a respectivului text legal cu dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, text care reglementează posibilitatea continuării activității de către femeile care ajung la vârsta de 63 de ani, peste vârsta standard de pensionare, în care se prevede necesitatea exprimarea opțiunii în scris de către angajată în termen de 30 zile calendaristice anterior împlinirii condițiilor de vârstă și stagiu de cotizare, fără a exista nicio referire cu privire la aprobarea cererii de către angajator, fiind evident deci că, atunci când a înțeles să confere un drept de a continua activitatea anumitor categorii de persoane, tot în baza unei cereri formulate într-un anumit termen, necondiționat de acordul angajatorului, formularea legiuitorului este clară în acest sens, prevăzându-se doar necesitatea formulării cererii, fără nicio mențiune cu privire la necesitatea aprobării acesteia de către angajator.
Ca atare, contrar celor susținute de apelant, Curtea constată că legiuitorul, prin modalitatea în care a înțeles să modifice respectivul text legal prin OUG nr. 18/2021, a conferit unității angajatoare dreptul de a aprecia asupra oportunității menţinerii sau nu în funcţie, a lăsat la latitudinea acesteia să facă selecţia în cazul în care apreciază că o atare măsură este de natură să conducă la o mai bună desfăşurare a activităţii sale, fiind liberă să gestioneze politica de personal în direcţiile pe care le consideră oportune, sigura condiție fiind ca refuzul cu privire la continuarea activității de către angajatul în cauză să nu fie abuziv sau discriminatoriu.
Or, în speța de față, analizând în continuare modul de soluționare a cererii de menținere în activitate (operaţiune administrativă ce constituie o formă procedurală prealabilă emiterii actului de menţinere în funcţie), constată că din nicio probă administrată în cauză nu rezultă abuzul ori discriminarea. Nu s-a dovedit existența vreunui tratament discriminatoriu prin raportare la alte persoane în situații identice sau comparabile, nefiind de altfel nici invocat, și în același timp nu se poate vorbi nici de existența unui tratament abuziv în condițiile în care cererea de continuare a activității formulată de reclamant a fost analizată de către angajator, iar hotărârea de respingere nr. […]/28.10.2022, care a avut la baza și Hotărârea comitetului director din aceeași dată, a fost fundamentată pe o analiză a activității secției în care și-a desfășurat reclamantul activitatea, eficiența și eficacitatea serviciului medical asigurat, precum și modificarea structurii organizatorice a spitalului și restructurarea secției în cauză și necesitatea reducerii numărului actual de medici încadrați pe secție raportat la numărul de paturi aferent noii structuri. În ceea ce privește susținerile reclamantului legat de existența în fapt a unui număr mai mic de paturi decât cel luat în considerare la stabilirea eficienței și eficacității serviciului medical – executorul judecătoresc constatând că la data de 16.11.2022 în saloanele respectivei secții existau în fapt 40 de paturi, dar el susținând că în prezent sunt 23 de paturi, Curtea constată, pe de o parte, că raportat la cifrele în discuție (62 paturi – rata de utilizare de 16,28%), acest număr efectiv de paturi constatat de executorul judecătoresc (neputându-se reţine cel la care face referire reclamantul în condițiile în care nu este confirmat de niciun înscris de la dosar) nu conduce la o schimbare substanțială a cifrelor în condițiile în care angajatorul consideră că rata minimă ar trebui să fie 60%, iar, pe de altă parte, cu atât mai mult sprijină concluzia angajatorului în sensul inexistenței necesității menținerii reclamantului în activitate, independent de capacitatea de muncă a acestuia și volumul ridicat de cazuri rezolvate, raportat la numărul actual al medicilor secției – prea mare oricum față de necesar (dedus dintr-un număr redus de paturi și implicit pacienți) – și care va impune diminuarea în viitor – proporțional cu scăderea numărului paturilor.
În sfârșit, în ceea ce privește susținerile privind nulitatea deciziilor de încetare a raporturilor de muncă pe considerentul nemotivării acestora, Curtea reține că, așa cum a arătat și prima instanță, deciziile în discuție au fost emise în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) C. muncii – text legal care, așa cum s-a arătat mai sus, este incident în speță, fiind acte prin care angajatorul doar a constatat că a intervenit una dintre cauzele care atrag, potrivit art. 56 din cod, încetarea de drept a contractului de muncă, iar nu acte prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă; în consecință, deciziile au o natură pur formală, neputând fi cenzurate pe fondul lor de către instanţă decât prin raportare la elemente extrinseci (respectiv îndeplinirea condiţiilor legale pentru pensionare – care evident sunt îndeplinite) şi nu este obligatorie inserarea altor elemente în conținutul acestora, iar motivele de respingere a cererii de continuare a activității au fost indicate pe larg reclamantului în răspunsul la respectiva cerere nr. […]/28.10.2022.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că soluția primei instanțe este legală și temeinică, în baza art. 480 C. pr. civ., curtea va respinge, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1502/13.12.2023 pronunţate de Tribunalul Timiș în dosar nr. […]/30/2022, în contradictoriu cu intimatul pârât Spitalul B., iar în baza art. 453 alin. (1) C. pr. civ., reţinând culpa procesuală a apelantului, îl va obliga la plata sumei de 5950 lei, cheltuieli de judecată efectuate de intimat în calea de atac constând în onorariu avocat.
Autorul sintezei
Judecător Olimpia Monica Matiaş