– art. 52 alin. (1); art. 77 alin. (3) lit. b); art. 56 alin. (1), (4) și (9) din OUG nr. 194/2002
– art. 17 din OG nr. 25/2014
Din interpretarea dispozițiilor 52 alin. (1), art. 77 alin. (3) lit. b), art. 56 alin. (1), (4) și (9) din OUG nr. 194/2002 și art. 17 din OG nr. 25/2014 rezultă faptul că, pe perioada de valabilitate a permisului unic, străinul poate ocupa un nou loc de muncă, la același angajator sau la alt angajator, cu condiția obținerii de către angajator a unui nou aviz de angajare.
Chiar dacă obligația obținerii avizului de angajare incumbă angajatorului, totuși, în dezacord cu reclamanții, instanța apreciază că o neregularitate sub acest aspect este de natură a se răsfrânge negativ asupra dreptului de ședere temporară în scop de muncă a străinului, întrucât cererea și documentația necesare obținerii avizului de muncă privesc acte ale străinului, astfel că procedura de obținere a avizului nu îi este străină acestuia, iar în lipsa avizului de muncă nu se poate reține că străinul a respectat reglementările referitoare la angajarea în muncă a străinilor.
Cu toate acestea, instanța reține că starea de fapt dovedită de reclamanți justifică concluzia că aceștia, în perioada de valabilitate a permisului unic, nu s-au aflat în situația încadrării la un nou loc de muncă, la același angajator, întrucât contractele individuale de muncă inițial încheiate de aceștia au fost suspendate pe perioada în care au fost plecați de pe teritoriul României.
Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 209 din 6 noiembrie 2024
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor administrate și a temeiurilor juridice aplicabile, instanța a reținut următoarele:
Prin decizia de returnare nr. (…)22/Spl (…)/09.10.2024 (filele 8-9) s-a constatat că șederea pe teritoriul României a reclamantului (R1), cetățean nepalez, a devenit ilegală începând cu data de 09.10.2024 și s-a dispus părăsirea de către acesta a teritoriului României, în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință de conținutul deciziilor, în baza art. 83 alin. 1 și art. 88 alin. 1 și alin. 3 lit. b) din OUG nr. 194/2002, reținându-se încălcarea de către aceasta a prevederilor art. 17 alin. 1 și alin. 2 din OG nr. 25/2014 coroborat cu art. 77 alin. 3 lit. b), art. 56 alin. 4 lit. b) și alin. 9 raportat la art. 52 alin. 1 din OUG nr. 194/2002.
Prin decizia de returnare nr. (…)51/Spl (…)/09.10.2024 (f.10-11) s-a constatat că șederea pe teritoriul României a reclamantei (R2), cetățean nepalez, a devenit ilegală începând cu data de 09.10.2024 și s-a dispus părăsirea de către aceasta a teritoriului României în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință de conținutul deciziilor, în baza art. 83 alin. 1 și art. 88 alin. 1 și alin. 3 lit. b) din OUG nr. 194/2002, reținându-se încălcarea de către aceasta a prevederilor art. 17 alin. 1 și alin. 2 din OG nr. 25/2014 coroborat cu art. 77 alin. 3 lit. b), art. 56 alin. 4 lit. b) și alin. 9 raportat la art. 52 alin. 1 din OUG nr. 194/2002.
În motivarea celor două decizii s-a reținut că reclamanții au intrat legal pe teritoriul României, dar șederea lor a devenit ilegală începând cu data de 09.10.2024, când a fost refuzată cererea de prelungire a dreptului de ședere depusă la data de 10.09.2024, întrucât nu au respectat reglementările privind angajarea în muncă, respectiv, contractele lor de muncă au încetat în data de 29.03.2024, iar la data de 07.06.2024 au fost reangajați la aceeași societate, fără ca aceasta să fi obținut noi avize de angajare pentru ei.
Cele două decizii de returnare au fost emise în soluționarea cererilor de prelungire a dreptului de ședere temporară pe teritoriul României în scop de muncă nr. (…)51/10.09.2024 și nr. (…)22/10.09.2024, depuse de către reclamanți (filele 84-92, 94-102).
În esență, reclamanții invocă faptul că deciziile de returnare sunt nelegale întrucât, pe de o parte, obligația obținerii avizului de muncă incumba angajatorului, și, pe de altă parte, plecarea lor din România, determinată de o situația medicală, a dus la suspendarea contractelor de muncă și nu la încetarea lor, situația fiind corectată în evidențele publice.
Examinând deciziile contestate în raport cu dispozițiile legale incidente situației de fapt ce rezultă din probațiunea administrată, Curtea a constatat că acestea se impun a fi anulate, întrucât reclamanții au făcut dovada unei alte stări de fapt decât cea avută în vedere de pârât, cu consecința neincidenței dispozițiilor privind refuzul prelungirii dreptului de ședere temporară în România, menționate în actele contestate.
Astfel, s-a reținut că potrivit art. 52 alin. (1) din OUG nr. 194/2002 ”Dacă la data depunerii cererii nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile generale și condițiile speciale în funcție de scopul șederii, prevăzute în prezenta secțiune, sau străinul se găsește în una dintre situațiile de revocare a dreptului de ședere temporară prevăzute la art. 77 alin. (3), prelungirea dreptului de ședere temporară se refuză”.
Art. 77 alin. (3) lit. b) din același act normativ prevede că ”Oficiul Român pentru Imigrări revocă, prin decizie motivată, dreptul de ședere temporară atunci când: se constată că străinul (…) a încălcat reglementările referitoare la angajarea în muncă a străinilor.
Art. 56 alin. (1), (4) și (9) din același act normativ, “(1) Străinilor intrați în România în scopul încadrării în muncă li se prelungește dreptul de ședere temporară în scop de muncă dacă prezintă contractul individual de muncă cu normă întreagă, înregistrat în registrul general de evidență a salariaților, din care rezultă că salariul este cel puțin la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. (…)
(4) Prelungirile ulterioare ale dreptului de ședere temporară în scop de muncă se acordă dacă străinul prezintă următoarele documente:
a) contractul individual de muncă cu normă întreagă, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă;
b) dovada menținerii salariului cel puțin la nivelul prevăzut la alin. (1) pe toată perioada șederii acordată anterior.
(9) Dacă raportul de muncă al străinului încetează înainte de expirarea perioadei pentru care a fost eliberat permisul unic sau Cartea albastră a UE, acestea rămân valabile până la expirarea perioadei pentru care au fost eliberate, dar nu mai mult decât perioada în care străinul beneficiază de indemnizație de șomaj potrivit prevederilor Legii nr. 76/2002, cu modificările și completările ulterioare, sau nu mai mult de 90 de zile de la data înregistrării încetării raportului de muncă dacă străinul nu beneficiază de indemnizație de șomaj”.
Art. 17 din OG nr. 25/2014 prevede că ”(1) Străinul încadrat în muncă în baza avizului de angajare, cu excepția celui pentru lucrători sezonieri, poate ocupa un nou loc de muncă, la același angajator sau la alt angajator, oricând pe perioada de valabilitate a permisului unic ori a Cărții albastre a UE. (2) În situațiile prevăzute la alin. (1), străinul este încadrat în noul loc de muncă în baza unui nou aviz de angajare obținut de angajator în condițiile prezentei ordonanțe”.
Din interpretarea acestor dispoziții rezultă faptul că, pe perioada de valabilitate a permisului unic, străinul poate ocupa un nou loc de muncă, la același angajator sau la alt angajator, cu condiția obținerii de către angajator a unui nou aviz de angajare.
Chiar dacă obligația obținerii avizului de angajare incumbă angajatorului, totuși, în dezacord cu reclamanții, instanța a apreciat că o neregularitate sub acest aspect este de natură a se răsfrânge negativ asupra dreptului de ședere temporară în scop de muncă a străinului, întrucât cererea și documentația necesară obținerii avizului de muncă privește acte ale străinului, astfel că procedura de obținere a avizului nu îi este străină acestuia, iar în lipsa avizului de muncă nu se poate reține că străinul a respectat reglementările referitoare la angajarea în muncă a străinilor.
Cu toate acestea, instanța a reținut că starea de fapt dovedită de reclamanți justifică concluzia că aceștia, în perioada de valabilitate a permisului unic, nu s-au aflat în situația încadrării la un nou loc de muncă, la același angajator, pentru care să fie necesară obținerea unor noi avize de angajare.
Astfel, din actele dosarului rezultă că reclamantul (R1) figurează cu Aviz de muncă nr. (…)95/16.12.2021, necesar obținerii vizei de lungă ședere în scop de muncă în calitate de lucrător permanent, emis ca urmare a cererii și documentației depuse de SC (S) SRL. De asemenea, și reclamanta (R2) figurează cu Aviz de muncă nr. (…)83/16.12.2021, emis tot ca urmare a cererii și documentației depuse de SC (S) SRL.
Conform poziției exprimate prin întâmpinare, ultima prelungire a dreptului de ședere temporară în România în scop de muncă a reclamanților a fost acordată pentru perioada 31.10.2023 – 30.10.2024, fiind menționată angajarea la societatea (S) SRL, la dosar fiind depuse permisele unice în scop de angajare, valabile în perioada 31.10.2023 – 30.10.2024 (filele 87, 97).
Din Raportul Revisal din data de 29.10.2024, depus la dosar de către reclamanți, rezultă că, contractelor individuale de muncă inițial încheiate de aceștia cu angajatorul SC (S) SRL, având nr. (…)3/22.06.2022 și, respectiv, nr. (…)4/22.06.2022, sunt și în prezent active, fiind înregistrată suspendarea raporturilor de muncă în perioada 29.03.2024 – 07.06.2024 (filele 106-109).
Suspendarea contractelor individuale de muncă a avut loc în perioada în care reclamanții au plecat din România (filele 28-36), în contextul unei situații medicale intervenite reclamantei (filele 40-60), înregistrarea în Revisal a încetării contractelor de muncă nr. (…)3/22.06.2022 și nr. (…)4/22.06.2022, care a fost avută în vedere de pârât la emiterea deciziilor de returnare contestate, fiind ulterior corectată de angajator, în sensul că, în realitate, potrivit voinței părților, a avut loc o suspendare a acestora.
Această împrejurare este susținută de faptul că, potrivit contractelor de muncă inițiale și a celor încheiate în anul 2024, ce ulterior au devenit inactive ca urmare a rectificărilor realizate de angajator, reclamanții desfășoară aceeași activitate, și anume muncitor necalificat în agricultură cod COR 921302, neputându-se reține că au fost încadrați pe noi locuri de muncă.
În acest context factual și având în vedere și dispozițiile art. 7 alin. 5 din OG nr. 25/2014, care prevăd că ”În cazul străinilor titulari ai vizelor de lungă ședere în scop de angajare în muncă valabile, avizul de angajare prevăzut la alin. (1) se eliberează o singură dată”, nu se poate reține lipsa avizului de muncă și, respectiv, încălcarea dispozițiilor referitoare la angajarea în muncă a străinilor.
Referitor la condiția prevăzută de art. 56 alin. 4 lit. b) din OUG nr. 194/2002, contrar aprecierii pârâtului, instanța a constatat că este îndeplinită, în condițiile în care suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator, conform art. 49 alin. 2 din Codul muncii, iar în perioada desfășurării activității de către reclamanți și a prezenței lor pe teritoriul României a fost menținut salariul cel puțin la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, conform contractelor de muncă depuse la dosar și a rapoartelor Revisal.
Prin urmare, instanța a dispus anularea deciziilor de returnare contestate.
Referitor la cererea privind obligarea pârâtului să prelungească dreptul de ședere temporară al reclamanților în scop de muncă pentru un an, instanța a reținut că din actele dosarului nu rezultă că pârâtul a procedat la verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor generale și specifice pentru prelungirea acestui drept, prevăzute la art. 50-52 și art. 56 din OUG nr. 194/2002.
Instanța a reținut că în lipsa lămuririi îndeplinirii sau neîndeplinirii tuturor acestor condiții nu se poate dispune obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de prelungire a dreptului de ședere al reclamanților, fiind necesar ca pârâtul, ținând cont de considerentele prezentei hotărâri, să analizeze dacă sunt sau nu îndeplinite și celelalte condiții generale și specifice pentru prelungirea dreptului de ședere temporară în scop de muncă al reclamanților.
Prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul ar fi obligat la emiterea unei decizii de prelungire a dreptului de ședere temporară în scop de muncă al reclamanților pe baza unui eventual probatoriu administrat de instanța de judecată, s-ar ajunge la încălcarea principiului constituțional al separației puterilor în stat, instanța de contencios administrativ neputându-se substitui în atribuțiile pârâtului, având doar posibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia deciziei emise de acesta.
Pe cale de consecință, se impune obligarea pârâtului să soluționeze cererile depuse de reclamanți pentru prelungirea dreptului de ședere temporară ținând seama de considerentele prezentei hotărâri.
Pentru aceste motive, în baza art. 85 alin. 1 din OUG nr. 194/2002 și art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a anulat deciziile de returnare de pe teritoriul României nr. (…)22/Spl (…)/09.10.2024 și nr. (…)51/Spl (…)/09.10.2024 și a obligat pârâtul să soluționeze reclamanților cererile de prelungire a dreptului de ședere temporară ținând seama de considerentele prezentei hotărâri.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată, reclamanții precizând că le vor solicita pe cale separată, ocazie cu care se va aprecia asupra culpei procesuale, cu luarea în considerare inclusiv a considerentelor care fundamentează soluția din dispozitivul prezentei hotărâri.
(Decizie redactată și rezumată de judecător Mariana ILISIE)