Potrivit art. 256 alin. (1) din Codul muncii republicat, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Potrivit disp. art. 1341 alin. (1) Cod civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Recuperarea sumelor plătite salariatului fără a fi datorate se fundamentează pe un alt temei juridic decât în cazul răspunderii patrimoniale, respectiv pe disp. art. 1341 alin. (1) din Codul civil şi nu are la bază un act de vinovăţie al salariatului. Pentru această formă specială de răspundere, singurele condiţii sunt existenţa unei plăţi către salariat şi caracterul nedatorat al acestei plăţi, fiind irelevantă vinovăţia sau nevinovăţia salariatului în încasarea sumei.
Însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 274/2011, a reţinut că textul de lege criticat nu dă o definiţie exactă a noţiunii de „sumă nedatorată” şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 439 din 04 aprilie 2024
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin în data de 14.03.2022, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A. – Sucursala Regională de CFR […] a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 584,88 lei, cu titlu de daune.
Prin sentinţa civilă nr. 921/20.10.2023, instanţa a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţional Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A. – Sucursala Regională de CFR […], în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenţional A., şi, în consecinţă, a obligat pârâta-reclamantă reconvenţional să-i restituie reclamantei-pârâtă reconvenţional suma de 584,88 lei, reprezentând contravaloarea concediului de odihnă şi a tichetelor de masă acordate în plus, încasată în mod necuvenit
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că pârâta A. a fost angajata Companiei Naţionale de Căi Ferate „CFR” S.A. – Sucursala Regională de CFR […], în funcţia de consilier juridic, începând cu data de 15.11.2006, după cum rezultă din Contractul individual de muncă încheiat şi înregistrat sub nr. 8/3/[…]/3647/15.11.2006 în Registrul general de evidenţă a salariaţilor.
În cursul anului 2019, până la data încetării raporturilor de muncă (octombrie 2019), pârâta a beneficiat de 28 zile de concediu de odihnă.
Potrivit disp. art. 145 alin. (1) din Codul muncii, durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare, aliniatul (2) al aceluiaşi articol stipulând că durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte în contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective de muncă aplicabile. Astfel, în contractul individual de muncă, încheiat şi înregistrat sub nr. 8/3/[…]/3647/15.11.2006 în Registrul general de evidenţă a salariaţilor, părţile au convenit că durata concediului anual de odihnă este de 28 zile lucrătoare.
Raportat la perioada lucrată în anul 2019 şi la durata concediului anual de odihnă, pârâta trebuia să beneficieze de 21 zile lucrătoare de concediu de odihnă. Aşadar, aceasta a beneficiat în plus de 7 zile de concediu de odihnă, pentru care a încasat o indemnizaţie de concediu în cuantum de 1.414,88 lei. Cum pârâtei i s-a reţinut suma de 830 lei, instanţa a apreciat că pretenţiile reclamantei privind restituirea sumei de 584,88 lei sunt întemeiate.
Prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul muncii republicat, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Potrivit disp. art. 1341 alin. (1) din Codul civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Aşadar, pârâta, beneficiind de aceste indemnizaţii, în mod necuvenit, în consecinţă reclamanta este îndreptăţită să solicite restituirea acestei sume nedatorate.
Recuperarea sumelor plătite salariatului fără a fi datorate se fundamentează pe un alt temei juridic decât în cazul răspunderii patrimoniale, respectiv pe disp. art. 1341 alin. (1) din Codul civil şi nu are la bază un act de vinovăţie al salariatului. Pentru această formă specială de răspundere, singurele condiţii sunt existenţa unei plăţi către salariat şi caracterul nedatorat al acestei plăţi, fiind irelevantă vinovăţia sau nevinovăţia salariatului în încasarea sumei. Însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 274/2011, a reţinut că textul de lege criticat nu dă o definiţie exactă a noţiunii de „sumă nedatorată” şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză.
Este evident că obligaţia de restituire se naşte în legătură cu desfăşurarea raporturilor de muncă. Aşadar, nu are nicio relevanţă existenţa sau inexistenţa culpei salariatului în încasarea sumei sau calitatea de salariat din prezent a acestuia, termenul legal de recuperare a unei plăţi nedatorate fiind cel prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat.
Împotriva sentinței civile a declarat apel, pârâta A. solicitând admiterea acestuia şi desfiinţarea în totalitate a sentinţei apelate.
Reclamanta-intimată a depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile apelate.
Analizând apelul, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Prin sentința apelată, instanța a admis acțiunea principală și a obligat-o pe pârâta A. să plătească reclamantei suma de 584,88 lei reprezentând contravaloarea concediului de odihnă și a tichetelor de masă acordate în plus, încasată în mod necuvenit, a admis excepția lipsei obiectului petitului 1 din cererea reconvențională și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește petitele 2, 3, 4 din cererea reconvențională și a respins cererea reconvențională.
În mod corect prima instanță a admis acțiunea principală și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 584,88 lei cu titlu de daune, această sumă reprezentând contravaloarea zilelor de concediu efectuate în plus în anul 2019 raportate la timpul efectiv lucrat și care nu a fost recuperată de reclamantă prin reținerile din salariu efectuate la plata salariului pe luna octombrie 2019.
Menționarea în cuprinsul dispozitivului a faptului că suma reprezintă și contravaloare tichete de masă este rezultatul unei erori materiale, care nu este de natură a atrage schimbarea hotărârii, din cuprinsul considerentelor rezultând cu claritate faptul că aceasta reprezintă contravaloarea zilelor de concediu efectuate în plus în anul 2019, față de cele la care avea dreptul, respectiv suma care nu a fost recuperată de angajator prin rețineri salariale..
Prima instanță a arătat în mod corect că sunt incidente dispozițiile art. 256 alin. (1) Codul muncii, coroborat cu art. 1341 alin. (1) Cod civil și a subliniat că este vorba de o plată nedatorată, care nu are la bază un act de vinovăție al salariatei.
Prin contractul individual de muncă 8/3/ […] /15.11.2006, numărul zilelor de concediu de odihnă a fost negociat la 28 de zile lucrătoare în funcție de durata muncii, zile de care aceasta a beneficiat integral până la momentul încetării raportului de muncă.
În anul 2019, pârâta avea dreptul la 21 de zile de concediu de odihnă, raportat la art. 145 alin. (2) Codul muncii (durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte în contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective aplicabile, şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic), deoarece a beneficiat de 32 de zile de concediu fără salar, iar în lunile noiembrie, decembrie 2019 nu a mai avut calitatea de angajat și ca atare pentru această perioadă nu a avut dreptul la zile de concediu de odihnă.
Reclamanta a prezentat și modul de calcul al sumei pretinse, calcul care nu a fost contestat de pârâtă.
Pârâta face aprecieri cu privire la modul de încetare a contractului individual de muncă, care potrivit susținerilor ei ar fi abuziv, însă cu privire la încetarea contractului individual de muncă există hotărâri judecătorești definitive, încetarea contractului de muncă nemaiputând fi pusă în discuție pentru a înlătura pretențiile reclamantei de restituire a indemnizației de concediu încasate necuvenit.
Faţă de cele ce preced, Curtea apreciază că tribunalul a făcut o justă interpretare a textelor legale incidente raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (1) C. pr. civ. instanţa va respinge apelul ca neîntemeiat, urmând să menţină soluţia primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.
Autorul sintezei
Judecător Olimpia Monica Matiaş