– art. 114 alin. (1) din Codul vamal al Uniunii Europene
– art. 174 și art. 176 Cod procedură fiscală
Prin Decizia nr. ……/CJR_VSM-2022 privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal au fost stabilite în sarcina recurentei reclamante obligații suplimentare constând în taxe la import, dobânzi, dobânzi la arierate și penalități de întârziere, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect legalitatea stabilirii acestor obligații accesorii, în sarcina reclamantei recurente.
Art. 114 alin. (1) din Codul vamal al Uniunii Europene reglementează dobânzile la arierate, iar nu penalități de întârziere, rolul lor fiind unul reparator. În acest sens, deși este adevărat că versiunea în limba română folosește termenul de „penalități de întârziere”, prezintă relevanță denumirea marginală a articolului, „Dobânzi la arierate”. Prin urmare, prin decizia de regularizare contestată s-au cumulat dobânzile (la arierate) datorate conform dreptului european cu penalitățile de întârziere stabilite conform dreptului intern, cumul permis, în condițiile în care penalitățile de întârziere prevăzute de art. 176 din Codul de procedură fiscală au un rol diferit de cel al dobânzilor la arierate prevăzute în Codul Vamal al Uniunii începând cu data de 01.05.2016, aceste accesorii – penalitățile de întârziere, neavând un corespondent în Regulamentul (UE) NR. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu care să intre în conflict.
În condițiile în care normele unionale nu reglementează regimul juridic al penalităților de întârziere, Curtea apreciază că nu există o situație de conflict între normele unionale și normele naționale, pentru a se impune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 176 și art. 174 din Codul de procedură fiscală.
Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 578 din 14 noiembrie 2024
Prin Sentința nr. (…) din 14.06.2024, Tribunalul (…) a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC (R) SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Regională Vamală (…).
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul (…) a reținut următoarele:
Prin Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. (…)/(…)RJV(…)-(…)40/12.04.2022, organul vamal a stabilit că (R) SRL datorează taxe la import în suma totală de 8.080 lei, dobânzi de 38 lei, dobânzi la arierate aferente taxelor de import în sumă de 1.595 lei și penalități de întârziere aferente taxelor de import în sumă de 1.573 lei.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație, solicitând anularea în parte a acesteia referitor la obligațiile de plată reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, iar prin Decizia nr. (…)38/06.12.2022, pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins ca neîntemeiată contestația pentru obligațiile fiscale accesorii în sumă de 1.611 lei (dobânzi în sumă de 38 lei și penalități de întârziere în sumă de 1.573 lei).
În fapt, prin Sentința nr. (…)7/CA din 23.09.2021, Tribunalul (…) s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de (R) SRL în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (…)-(…) și a fost obligat Biroul Vamal de Interior (…) să efectueze controlul ulterior al declarațiilor vamale identificate prin MRN (…)RO(…)(…)76/15.01.2016, (…)RO(…)(…)38/14.02.2017 și (…)RO(…)(…)04/12.04.2017, cu consecința modificării acestora, conform cererii (R) SRL, înregistrată la Biroul Vamal de Interior (…), sub nr. (…)/18.10.2018. Sentința menționată a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. (…)/CA/2022 pronunțată definitiv în Dosarul (…)//2019 a Curții de Apel (…), prin care s-a a respins ca nefondat recursul declarat de DGRFP (…)-(…).
În vederea punerii în aplicare a hotărârii judecătorești menționate, organele vamale au procedat la modificarea declarațiilor vamale în cauză, în ceea ce privește încadrarea tarifară a mărfurilor puse în liberă circulație în baza acestor declarații, respectiv din încadrarea tarifară 7304.31.20.20 în încadrarea tarifară 8708.80.99.00.
Astfel, în urma controlului ulterior al declarațiilor vamale nr. MRN (…)RO(…)(…)76/15.01.2016, MRN (…)RO(…)(…)38/14.02.2017, MRN (…)RO(…)(…)33/20.03.2017 și MRN 1(…)RO(…)(…)04/12.04.2017, organele vamale ale Biroului Vamal de Interior (…) au reîncadrat mărfurile importate de (R) SRL din R.P. Chineză (tuburi din oțel cu secțiune circulară, cu diametru exterior de 20,5 mm, diametrul interior 13,2 mm, și concentrația de carbon echivalent de 0,37) la o altă poziție tarifară decât cea la care bunurile au fost încadrate inițial la momentul importului respectiv de la poziția tarifară 7304.31.20.20, la poziția tarifară 8708.80.99.00, pentru care organele vamale au stabilit că (R) SRL datorează taxe la import în sumă totală de 8.080 lei.
Pentru taxele la import datorate și neachitate la data punerii în liberă circulație a bunurilor (mărfurilor) importate, organele vamale ale Biroului Vamal de Interior (…) au stabilit că (R) SRL datorează dobânzi în sumă de 38 lei pe perioada 16.01.2016 – 30.04.2016, dobânda la arierate în sumă totală 1.595 lei pe perioada 01.05.2016 – 12.04.2022 și penalități de întârziere în sumă totală de 1.573 lei pe perioada 16.01.2016 – 12.04.2022.
Prin prezenta, reclamanta critică nelegalitatea stabilirii obligațiilor fiscale accesorii stabilite de organul vamal în temeiul art. 174 și art. 176 Cod procedură fiscală, în cuantum de 1611 lei, susținând că obligațiile accesorii trebuiau stabilite exclusiv în baza prevederilor art. 114 din Codul vamal al Uniunii Europene, stabilit prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013, fără a se mai aplica și Codul de procedură fiscală.
Criticile reclamantei sunt nefondate. Astfel, conform art. 114 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de instituire a Codului vamal al Uniunii (1) Penalitățile de întârziere se percep la cuantumul taxelor la import sau export, pentru perioada cuprinsă între data la care a expirat termenul fixat și data plății.
Pentru un stat membru a cărui monedă nu este euro, rata penalității de întârziere este egală cu rata aplicată de banca centrală națională respectivă asupra principalelor sale operațiuni de refinanțare în prima zi a lunii în cauză, majorată cu două puncte procentuale, sau, în cazul unui stat membru pentru care nu este disponibilă rata băncii centrale naționale, rata cu gradul cel mai ridicat de echivalență aplicată pe piața monetară a statului membru respectiv în prima zi a lunii în cauză, majorată cu două puncte procentuale.
(2) În cazul în care datoria vamală ia naștere în baza articolului 79 sau a articolului 82 sau în cazul în care notificarea datoriei vamale rezultă dintr-un control ulterior, penalitățile de întârziere se percep în plus față de cuantumul taxelor la import sau la export, de la data la care a luat naștere datoria vamală și până la data notificării acesteia.
Rata penalităților de întârziere se calculează în conformitate cu alineatul (1).
Referitor la dobânda și penalitățile de întârziere prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu completările și modificările ulterioare, instanța de fond a reținut că potrivit art. 173 Cod procedură fiscală (1) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere, iar conform art. 174 alin. (1) și (5) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. (5) Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere și art. 176 Cod procedură fiscală (1) Penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Dispozițiile art. 174 alin. (2) – (4) și art. 175 sunt aplicabile în mod corespunzător.(2) Nivelul penalității de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere.(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor.
De asemenea, conform art. 2 Cod procedură fiscală (1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel.
(2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru:
a) administrarea drepturilor vamale.
Din prevederile art. 2 Cod procedură fiscală, redate mai sus, rezultă că prevederile Codului vamal al Uniunii, sunt prioritare ca lege specială în materie vamală, față de legea generală fiscală.
De altfel, conform mențiunilor din Procesul verbal de control, paginile 6-7 (filele 118-119, dosar CA(…), aceste prevederi au și fost aplicate pentru calculul dobânzii aferente taxelor vamale, stabilite prin decizia de regularizare contestată în cauză.
Însă, conform art. 42 alin. 1 din Codul vamal unional Fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale. Aceste sancțiuni sunt efective, proporționate și cu efect de descurajare.
Așadar, statele membre pot reglementa penalități/taxe suplimentare față de cele cuprinse în legislația unională, atâta timp cât nu se aduce atingere liberei circulații a mărfurilor în spațiul unional, respectiv atâta timp cât aceste penalități se aplică atât mărfurilor naționale, cât și mărfurilor din spațiul unional.
În acest sens, instanța a avut în vedere și Adresa nr. (…)/18.01.2018 emisă de Direcția Generală a Vămilor din cadrul Ministerului Finanțelor referitoare la demersurile întreprinse de această instituție pentru clarificarea unor aspecte privind aplicarea legislației unionale și naționale în domeniul controlului vamal ulterior, respectiv a prevederilor art. 114 din Regulamentul UE nr. 952/2013 privind Codul vamal al Uniunii, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și clarificările aduse de Comisia Europeană în Ghidul privind datoria vamală (versiunile 3 și 4), prin care au fost soluționate unele aspecte referitoare la modalitatea de calcul al accesoriilor la debitul principal stabilit la controlul vamal ulterior (filele 124-126, dosar CA(…).
Astfel, conform clarificărilor Comisiei Europene privind interpretarea art. 114 din Regulamentul nr. 952/2013, în ceea ce privește rata dobânzii, modul de calcul al acesteia și perioadele pentru care se aplică în funcție de momentul nașterii datoriei vamale, modalitatea de calcul a accesoriilor la debitul principal stabilit la controlul ulterior, este următoarea:
– pentru perioada cuprinsă între data nașterii datoriei vamale, respectiv data acceptării declarațiilor vamale și 30.04.2016, se calculează dobânzi și penalități de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 173 și 174 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea 207/2015 cu completările și modificările ulterioare.
– pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Codului vamal at Uniunii, respectiv 01.05.2016 și data plății, se calculează dobânzi la arierate în conformitate cu prevederile art. 114 din Regulamentul UE nr. 952/2013 privind Codul vamal al Uniunii și penalități de întârziere în conformitate cu prevederile codului de procedură fiscală.
Or, verificând modalitatea de calcul a accesoriilor din decizia contestată, instanța de fond a constatat că organele de control au aplicat întocmai modalitatea de calcul prezentată în Adresa nr. (…)/18.01.2018 emisă de Direcția Generală a Vămilor din cadrul Ministerului Finanțelor.
Prin urmare, pentru considerentele reținute, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC (R) SRL.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta SC (R) SRL, prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, casarea în totalitate a Sentinței civile nr. (…)/CA/2024 pronunțată în primă instanța de Tribunalul (…), ca fiind nelegală. Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) Cod procedură civilă, rejudecând recursul în fond, odată cu casarea hotărârii atacate, a solicitat anularea în totalitate a Deciziei de soluționare a contestație nr. (…)/06.12.2022 emisă de pârâta 1, iar subsecvent și întemeiat pe dispozițiile art. 281 alin. (2) Cod procedură fiscală a solicitat anularea în parte și a Deciziei de regularizare a situației nr. (…)/(…)R_V(…)- (…)40/12.04.2022 emisă de pârâta 2, ca fiind netemeinice [starea de fapt constatată și reținută în actele administrative contestate nu este corectă] în egală măsură și nelegală [raportată la dispozițiile legale aplicabile stării de fapt reale].
Recurenta a arătat că, prima instanță stabilește în mod corect faptul că (pg. 12 par. i), „din prevederile art. 2 Cod procedură fiscală, redate mai sus, prin urmare rezultă că prevederile Codului vamal al Uniunii, sunt prioritare ca lege specială în materie vamală, față de legea generală fiscală”.
În opinia sa, ceea ce în mod greșit a interpretat și aplicat greșit prima instanță sunt prevederile art. 42 alin. (1) din Reg. (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii atunci când stabilește că: „Însă conform art. 42 al. (1) din codul vamal unional fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale; aceste sancțiuni sunt efective, proporționale și cu efect descurajator.
Așadar, statele membre pot reglementa penalități/taxe suplimentare față de cele cuprinse în legislația unională, atât timp cât nu se aduce atingere liberei circulații a mărfurilor în spațiul unional, respectiv atât timp cât aceste penalității se aplică atât mărfurilor naționale, cât și mărfurilor din spațiul unional”.
De asemenea pentru motivele pe care le-a arătat la Sec. II, întemeierea primei instanțe pe “explicațiile” din Adresa ANV nr. (…)/18.01.2018.
Analiza motivelor de nelegalitate, raportat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă
Argumentul 1: legea generală vs. legea specială:
Deși prima instanță stabilește că dispozițiile Reg. (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii reprezintă „legea specială”, pentru o analiză completă și cursivă, recurenta a făcut o analiză de nelegalitate a Sentinței civile nr. (…)/CA/2024 începând chiar din acest punct, astfel:
– potrivit art. 3 alin. (1) Cod procedură fiscală (Lg. 207/2015) „prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor prevăzute la art. 2”, pe cale de consecință caracterul de „lege generală” este recunoscut de însăși legiuitor în cuprinsul Cod procedură fiscală
– taxele și impozitele la care se referă art. 2 Cod procedură fiscală sunt și „drepturile vamale”, însă potrivit alin. (2) lit. a) „în măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru: administrarea drepturilor vamale”.
Codul de procedură fiscală nu definește noțiunea de „drepturi vamale”, însă aceasta este definită la art. 5 pct. 18 din CVU: „datorie vamală înseamnă obligația unei persoane de a plăti cuantumul taxelor la import sau la export care se aplică unor mărfuri specifice în conformitate cu legislația vamală în vigoare”.
„Legea specială” la care face trimitere art. 2 alin. (2) Cod procedură fiscală este CVU, în cazul de față, art. 114 alin. (1) și care stabilește că „penalitățile de întârziere se percep la cuantumul taxelor la import sau export, pentru perioada cuprinsă între data la care a expirat termenul fixat și data plății”.
În concluzie, recurenta a arătat că, aplicând principiul „lex specialis derogat legi generali” (principiu pentru care normele de drept nu stabilesc nici o excludere) și calificând Cod procedură fiscală ca fiind „legea generală” iar CVU „legea specială”, o primă concluzie este aceea că normele din CVU vor înlătura de la aplicare normele generale din Codul de procedură fiscală.
Argumentul 2: aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) CVU:
Într-adevăr art. 42 alin. (1) din CVU stabilește că, „fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale. Aceste sancțiuni sunt efective, proporționate și cu efect de descurajare”.
Recurenta a arătat că dispozițiile CVU aplicabil în statele membre, nu conține un set de „sancțiuni”, de asemenea nici legislația conexă CVU nu conține astfel de sancțiuni, respectiv Reg. (UE) nr. 2446/2015 de completare a CVU sau Reg. (UE) nr. 2447/2015 de punere în aplicare a CVU.
Sancțiunile la „regimul vamal” (astfel cum această noțiune este definită la art. 5 pct. 16 CVU) se regăsesc exclusiv în „legislația națională”, în cazul României:
– în Legea 86/2006 privind Codul vamal al Românei care mai are puține dispoziții în vigoare printre care Titlul XII „Sancțiuni”: art. 270 – 278 infracțiuni la regimul vamal și art. 279 – 281 contravenții la regimul vamal;
– Sec. 2 „Contravenții” din Titlul XII din Legea 86/2006 este pusă în aplicare prin H.G nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al Românei; și acest act normativ mai are puține dispoziții în vigoare printre care și art. 651 – 657 contravenții la regimul vamal.
În temeiul argumentelor anterioare, recurenta a concluzionat că dispozițiile art. 42 alin. (1) din CVU trebuie interpretate din această perspectivă, respectiv, faptul că CVU și normele legale de punere în aplicare nu prevăd direct și concret sancțiuni la regimul vamal ci doar posibilitatea instituirii lor de către statele membre. România instituindu-le prin Legea 86/2006 și H.G nr. 707/2006, faptul că acestea trebuie să fie efective și descurajante rămâne o chestiune de politică punitivă a fiecărui stat membru. Pe cale de consecință, recurenta a apreciat că prima instanță a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 42 alin. (1) din CVU atunci când a stabilit că „„dobânda la arierate” prevăzută de art. 114 CVU este o sancțiune și această sancțiune poate fi cumulată cu sancțiunile din Codul de procedură fiscală.
O altă concluzie la care a ajuns recurenta este aceea că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 42 alin. (1) din CVU și din perspectiva faptului că această dispoziție oferă posibilitatea statelor membre să stabilească sancțiuni, însă nu stabilește în sensul că acestea se pot cumula și că o astfel de situație ar fi o „excepție” de la aplicarea principiului de drept „lex specialis derogat legi generali”.
De altfel, a arătat că, dacă ar fi acceptată calificarea creanțelor fiscale accesorii ca veritabile „sancțiuni”, atunci s-ar încălca inclusiv principiul „mitior lex” din materia penală care evident acoperă și materia contravențională.
Argumentul 3: obligațiile fiscale accesorii din Cod procedură fiscală (și cele din CVU) nu sunt „sancțiuni”:
Recurenta a susținut că, pentru a determina dacă „obligațiile fiscale accesorii” reprezintă sancțiuni, instanța de recurs va trebui să aplice „interpretarea sistematică” a Codului de procedură fiscală, urmând a se observa în sens contrar considerentelor primei instanțe, următoarele:
– Codul de procedură fiscală conține Titlul XI art. 336 – 339 contravenții la regimul fiscal (taxele și impozitele reglementate de art. 2 Cod procedură fiscală);
– Cod procedură fiscală conține Titlul VII „Colectarea creanțelor fiscale” care include Capitolul III „Dobânzi, penalității de întârziere și penalității de nedeclarare” (art. 173-183).
În concluzie, recurenta a arătat că, în temeiul argumentului nr. 2 și a prevederilor legale de la pct. 3.1, prima instanță în mod greșit a interpretat și calificat „creanțele fiscale accesorii” (atât cele din CVU cât și cele din Codul de procedură fiscală) ca fiind sancțiuni.
În opinia recurentei, dobânzile și penalitățile (atât cele din CVU cât și cele din Cod procedură fiscală) sunt „creanțe fiscale accesorii” care au menirea să asigure o despăgubire reală și efectivă a creditorului bugetar „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale …” [art. 173 alin. (1) Cod procedură fiscală], respectiv acestea au caracterul de „despăgubiri” și nicidecum cel de „sancțiuni”.
Opinia exprimată mai sus are în vedere inclusiv considerentele RIL nr. 17/2015 potrivit căruia (pct. 21.15) „astfel cum rezultă din chiar denumirea dată lor de legiuitor, obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu aceea a obligațiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat …”, astfel potrivit pct. 21.16 „această concluzie reprezintă o aplicație a principiului accesorium sequitur principale”.
În final Curtea califică aceste creanțe fiscale accesorii ca despăgubiri (pct. 21.25) „pentru toate aceste considerente, având în vedere relația dintre creanțele fiscale principale (impozite, taxe și alte contribuții datorate bugetului general consolidat) și cele accesorii (dobânzi, penalități și, după caz, majorări de întârziere), dar și natura juridică a raportului dedus judecății, în soluționarea laturii civile a cauzei penale, instanțele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanței fiscale principale …”.
În fapt, chiar prima instanță în paragraful 4 de la pag. 12 din sentință după ce evocă dispozițiile art. 42 alin. (1) CVU, stabilește că „așadar, statele membre pot reglementa penalități/taxe suplimentare …”, în condițiile în care art. 42 din CVU vorbește explicit de „sancțiuni”.
Argumentul 4: Obligațiile fiscale accesorii „dobânda la arierate” din CVU nu se aplică circulației mărfurilor pe piața internă.
La paragraful 4 de la pag. 12 din sentință instanța își justifică argumentația și pe faptul că „… statele membre pot reglementa penalități/taxe suplimentare … atât timp cât aceste penalități se aplică atât mărfurilor naționale, cât și mărfurilor din spațiul unional.”
În opinia recurentei, argumentul care concură la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 din CVU este fundamental greșit în condițiile în care pentru „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale” (art. 173 alin. (1) Cod procedură fiscală) reglementate de art. 2 Cod procedură fiscală, respectiv pentru mărfurile care circulă exclusiv pe piața națională (internă) se aplică „exclusiv” dobânzile și penalitățile de întârziere din Codul de procedură fiscală.
În sens contrar, pentru mărfurile care intră pe teritoriul vamal al Uniunii (sunt supuse unui regim vamal definit de CVU) ar urma să se aplice atât dobânzile și penalitățile din Codul de procedură fiscală cât și cele din CVU, fapt ce reprezintă o situație în contradicție evidentă cu considerentele primei instanțe.
Între situația mărfurilor care circulă pe teritoriul național și cele care circulă pe teritoriul Unional există situații de fapt substanțial diferite fapt ce face ca și normele legale să fie aplicate diferit dar în niciun caz „unitar” cum a stabilit prima instanță.
În concluzie, recurenta a apreciat ca fiind greșit considerentul instanței, astfel că dacă într-adevăr mărfurilor care circulă în spațiul vamal al Uniunii și fac obiectul unui regim vamal care implică plata datoriei vamale, aplicarea dobânzilor și penalităților de întârziere la datoria vamală creează o diferență de tratament fiscal net diferită față de mărfurile care circulă pe teritoriul național și cărora nu li se aplică „dobânda la arierate” prevăzută de art. 114 din CVU.
Desigur acest tratament fiscal diferit este posibil și legal având în vedere că cele două categorii de mărfuri se găsesc în situații substanțial diferite și care permit aplicarea diferită a celor două reglementări, deci nici nu poate fi pusă în discuție o aplicare „unitară” cum afirmă prima instanță, pe cale de consecință nici nu poate fi pusă în discuție aplicarea cumulată a celor două tipuri de reglementări mărfurilor unionale.
Argumentul 5: întemeierea greșită a primei instanțe pe Adresa ANV nr. (…)/18.01.2018
În primul rând, recurenta a arătat că este vorba despre o interpretare pe care Direcția Generală a Vămilor (actuala Autoritate Națională a Vămilor) structura căreia i se subordonează pârâta 2, referitoare la modul de aplicare a art. 114 din CVU, interpretare care nu îi este „opozabilă” instanței de judecată.
În al doilea rând, a arătat că Ghidul privind datoria vamală publicat pe site-ul Comisiei Europene oferă indicații despre cum ar trebui interpretat și aplicat art. 114 din CVU, în situațiile în care aceste dispoziții sunt aplicabile (cum este și situația de față) însă nu face nici un fel de referire, recomandare sau altele asemenea din care să rezulte că aceste dispoziții se aplică cumulat și concomitent cu dispozițiile similare din legislația națională.
În fapt, recurenta a arătat că prima instanță a preluat fără nici un fel de cenzură argumentele referitor la acest Ghid din întâmpinările pârâtelor fără însă să indice în care parte din Ghid sunt indicate acele dispoziții la care face trimitere și care justifică această aplicare cumulată și concomitentă a dispozițiilor unionale sau cele naționale, recurenta apreciind că, în lipsa unor indicații clare cu privire la conținutul Ghidului, prima instanță nici măcar nu l-a vizualizat ci doar a reiterat acest argument din întâmpinarea pârâtelor (aspect ce rezultă inclusiv din modul de formulare a paragrafului 6 de la pag. 12).
Argumentul 6: Aspecte privind rejudecarea cauzei
Prin Decizia civila nr. (…)/CA/2024/R/08.03.2024 prin care s-a casat Sentința civilă nr. (…)/CA/17.10.2024, Curtea de Apel nu stabilit în sarcina Tribunalului (…) ca în rejudecare să fie ținută de considerente care să conducă la concluzia că cele două reglementări naționale și unionale se aplică cumulat și concomitent (casarea s-a datorat faptului că în primul ciclul procesual prima instanță nu a stabilit starea de fapt în mod complet), astfel că soluția la care a ajuns prima instanță în rejudecare este inexplicabilă prin comparare cu soluția pe care a pronunțat-o cu privire la aceste aspecte prima instanță în primul ciclu procesual (Sentința civilă nr. (…)/CA/17.10.2024) și care, în opinia recurentei, a dat o dezlegare corectă în drept problemelor de drept ce fac obiectul prezentului recurs.
Având în vedere argumentele prezentate mai sus, recurenta a apreciat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 42 alin. (1) din CVU fapt ce a condus la o încălcare directă și nemijlocită a principiului „lex specialis derogat legi generali”, ce a permis aplicarea concomitentă atât a legii generale (normele din Cod procedură fiscală) cât și a legii speciale (normele din CVU), motiv pentru care Sentința civilă nr. (…)/CA/2024 trebuie casată și pe cale de consecință actele administrative trebuie desființate (total cel emis de pârâta 1 și parțial cel emis de pârâta 2).
În probațiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Prin întâmpinare, intimata Direcția Regională Vamală (…) în reprezentarea Biroului Vamal (…) a solicitat, în principal, și pe cale de excepție procedurală, peremptorie și absolută, constatarea nulității recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 489, alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, fără a mai fi antamat fondul acestuia.
Dacă se va trece de excepția invocată și se va considera recursul ca fiind admisibil în principiu, intimata a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu consecința menținerii în tot a hotărârii instanței de contencios fiscal, deoarece a fost dată cu respectarea legii.
În susținerea excepției nulității recursului, intimata a arătat că, prin argumentele recursului, nu se indică și nici nu rezultă, decât formal incidența unuia dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 noul Cod de procedură civilă – pct. 8, astfel că, în opinia intimatei, nu poate fi dedus vreun alt motiv de ordine publică, care să poată fi ridicat din oficiu de instanța de control judiciar.
În genere, doctrina de specialitate a exemplificat ca ipoteze de nelegalitate, care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 noul Cod de procedură civilă următoarele situații:
– instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță;
– dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile;
– dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, etc.
Intimata a arătat că, ceea ce reproșează recurenta hotărârii atacate reprezintă cu adevărat motive de netemeinicie și, nicidecum, de nelegalitate a considerentelor soluției date litigiului, astfel că recursul nu poate avea un caracter devolutiv, neimpunând o rejudecare pe fond. În opinia intimatei, este imposibil ca instanța controlului judiciar să reaprecieze probele încuviințate și administrate la judecata în fond, ori să reexpună starea de fapt petrecută.
De asemenea, recurenta nu arată și nici nu demonstrează că instanța fondului ar fi aplicat un text de lege străin de situația de fapt consemnată, și nici că ar fi încâlcit principiile generale ale dreptului. Este ușor de sesizat că instanța fondului a reținut, în mare parte, corect argumentele vizând adevărata esență a litigiului – s-au stabilit conform dispozițiilor de lege incidente, obligații fiscal-bugetare accesorii.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că „nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate”. (Decizia nr. 2245 din 13 iunie 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-1 civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect despăgubiri)
Ca atare, intimata a apreciat că recursul declarat este supus excepției neindicării unui temei efectiv al casării, bazat pe nelegalitate, iar în absența unor motive de ordin public, care să poată fi invocate din oficiu de instanța de control judiciar, intervine nulitatea declarației de recurs, conform art. 489, alin. 2 noul Cod de procedură civilă, deoarece instanța recursului nu trebuie să intuiască motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, ci ele trebuie să fie clar indicate de cel care exercită această cale de atac.
Un exemplu concludent în sprijinul afirmației cum că recurenta nu invocă motive de nelegalitate reale rezidă în așa-zisa contradicție dintre legea specială, reprezentată de Codul Vamal Unional și Codul de procedură fiscală, ca lege general aplicabilă stabilirii, administrării și colectării creanțelor fiscal-bugetare, printre care și cele stabilite în vamă. Recurenta citează texte de lege referitoare la drepturile vamale, fără însă să arate că taxele vamale propriu-zise sunt doar cele datorate la import (punerea în liberă circulație), și cele cu efect echivalent, cum ar fi taxele anti-dumping. Taxa pe valoarea adăugată și Accizele sunt impozite de sine stătătoare, reglementate distinct, iar faptul juridic al perceperii lor de autoritatea vamală, în cazul introducerii de bunuri extra-comunitare pe teritoriul vamal al U.E., nu echivalează cu identificarea lor ca fiind drepturi vamale, cu caracter specific.
De altfel, chiar instanța fondului admite, ca fiind o realitate juridică evidentă, cum că însăși prevederile Codului de procedură fiscală – art. 2, conferă un caracter derogatoriu Codului vamal unional, ca lege specială. Dar, totodată, face o distincție obligatorie – acolo unde legea specială nu poate dispune, trebuie aplicate prevederile dreptului comun în materie. De fapt, instanța fondului a sesizat că norma unională este completată de cea națională, generală în materia administrării fiscale, fără ca cele două să se excludă reciproc, din simplul motiv că vin să se completeze una pe alta.
Intimata a învederat faptul că toate cele de mai sus sunt critici de netemeinicie, nu de nelegalitate, deoarece, raportat la motivele art. 488, pct. 8 Cod procedură civilă, așa cum au fost explicitate în doctrină și jurisprudență, caracterul complementar al normei de procedură fiscală națională față de norma unională este clar definit și alocat – deci, nu s-a dat eficiență normei generale, în detrimentul normei specifice – și nici nu poate fi vorba de o aplicare greșită a normelor de drept incidente în speță.
Dacă instanța va considera că sunt invocate cu temei dispozițiile art. 488, pct. 8 noul Cod de procedură civilă, atunci intimata a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea sa fără a fi incidente dispozițiile articolului de lege precizat, iar soluția dată pricinii dedusă judecăți instanței contenciosului fiscal este temeinică și motivată în drept, fiind urmarea logică și firească a examinării argumentelor părților și a probatoriului încuviințat și administrat în cauză.
De altfel, cauza fiind în al doilea ciclu procesual, a fost respectat îndrumarul dat de Curtea de Apel (…), prin Decizia civilă nr. (…)/CA/2024-R din 08.03.2024, în sensul că, odată cu rejudecarea cauzei, instanța fondului a expus complet starea de fapt, precum și modul în care s-au aplicat la speța dată temeiurile de drept incidente.
În același context, intimata a arătat că, în afara unor interpretări și asocieri de texte de lege complet nepotrivite, chiar ciudate (a se vedea „teoria juridică” a ceea ce înseamnă „sancțiuni” în dreptul vamal național), recurenta-reclamantă nu a putut invoca norme de drept suplimentare, ne-analizate de judecătorul fondului și care ar putea da o altă dezlegare litigiului, favorabilă acesteia.
În concret, intimata a susținut că nu a putut identifica critici valide de nelegalitate aduse hotărârii recurate, ci doar de o eventuală netemeinicie, așa cum a exemplificat la punctul 1 al întâmpinării. În opinia intimatei, recurenta, prin tot ceea ce susține în memoriul de recurs, demonstrează că instanța fondului a avut dreptate când a decis respingerea demersului principal.
Despre caracterul de lege specială al Codului vamal al Uniunii stabilit prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013, nu trebuie uitat că norma unională are aplicabilitate numai de la data de 1 mai 2016, pentru cuantumul de 1.770,00 lei a datoriei aferentă Declarației vamale (…)RO(…)(…)76/15.01.2016.
Ca atare, intimata a arătat că, în temeiul legii, nu puteau fi calculate dobânzi la arierate pe baza prevederilor art. 114 al acestui act normativ, vizând perioada începând cu ziua imediat următoare datei declarației și până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, 01.05.2016, din simplul motiv că nu există nicio normă de conflict temporal, în sensul retroactivării legii noi la unele din raporturile de drept material vamal născute înainte, anume calificate. Norma nu se poate aplica datoriilor vamale neachitate la termenul pe scadență, aferente declarațiilor vamale acceptate în vamă, înainte de data intrării în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 952/2013.
După cum corect reține judecătorul fondului, modul de calcul al obligaților accesorii a fost comunicat de către Direcția Generală a Vămilor, prin Adresa nr. (…)/18.01.2018, stabilit în urma consultărilor cu Direcția Generală de Legislație Cod procedură fiscală, Reglementări Nefiscale și Contabile din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și pe baza clarificărilor aduse de Comisia europeană în Ghidul privind datoria vamală (versiunile 3 și 4).
În pofida celor afirmate de recurentă, intimata a arătat că Adresa nr. (…)/18.01.2018 nu reprezintă o simplă opinie a organului vamal central, deoarece nu este întemeiată pe un punct pe vedere generic exprimat la solicitarea la fel de generală a unei alte entități publice interesate, ci are ca fundament Clarificările aduse de Comisia Europeană în Ghidul privind datoria vamală (versiunile 3 și 4). Clarificările aduse de Comisia Europeană sunt în perfectă consonanță cu prevederile art. 42 C.V.U.
Pe cale de consecință, intimata a susținut că interpretarea dată prevederilor art. 41 C.V.U. de recurentă, prin raportare la prevederile Codului vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006, cu modificările și completările ulterioare, nu are nicio susținere, din simplul motiv că sancțiunile nu pot fi doar contravenționale (infracțiunile la regimul vamal sunt pedepsite, nu sancționate), ci și administrative cu caracter pecuniar, cum sunt și penalitățile de întârziere.
De asemenea, a arătat că este de natura evidenței că legiuitorul unional a lăsat la apreciere celui național, din fiecare stat membru, modul în care va sancționa efectiv încălcării legislației vamale incidente, prin sancțiuni administrative cu caracter bănesc, independente/separate de dobânzile la arierate, care sunt reglementate de art. 114 din Codul vamal unional.
Totodată, acest tip de sancțiuni pecuniare administrative/accesorii nu se aplică doar Taxelor vamale, ci și oricăror altor categorii de venituri bugetare prevăzute în lege, astfel că reglementarea lor în cadrul procedurii fiscale era imperativ necesară și rațională, T.V.A. sau Acciza sunt impozite datorate bugetului de stat în situația mai multor tipuri de operațiuni /acte fiscalizabile, nu doar în situația regimurilor vamale acordate. O prevedere specifică în Codul vamal român ar fi avut un pur caracter redundant, deci inutil.
Astfel, intimata a arătat că pentru datoria vamală în cuantum de 1.770,00 lei, aferentă declarației vamale (…)RO(…)(…)76 15.01.2016, obligațiile accesorii nu puteau fi calculate, decât în conformitate cu art. 173, 174 și 176 din Codul de procedură fiscală, pentru perioada 16.01.2016 – 30.04.2016, iar după această dată și până la data plății integrale a datoriei vamale, în baza art. 114 din Codul vamal al Uniunii reglementat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013, nu există posibilitatea ca o instanță judecătorească din România să poată obliga la aplicarea retroactivă a unui act normativ, mai ales unional, care are precizată data de început a dispozițiilor sale.
Referitor la faptul că recurenta-reclamantă ar datora, ca obligații accesorii, doar dobânda revăzută de art. 114 din Codul vamal, în baza legii speciale față de Codul de procedură fiscală și care ar exonera-o de la plata penalităților de întârziere prevăzute de acest din urmă act normativ, în opinia intimatei, rezultă dintr-o interpretare nesistematică și ilogică juridic, deoarece este ignorată prevederea art. 173 a Codului de procedură fiscală:
„CAPITOLUL III Dobânzi, penalități de întârziere și penalități de nedeclarare.
ART. 173 Dispoziții generale privind dobânzi și penalități de întârziere
(1) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere”.
Intimata a considerat că acest mod de interpretare a legii este lipsit de fundament juridic – și anume că, pentru taxele vamale stabilite suplimentar trebuie calculate și stabilite un singur fel de obligații fiscale accesorii, respectiv „… exclusiv «dobânzi la arierate» sub forma penalității de întârziere …”.
Interpretarea rezultă din traducerea inexactă în limba română a textului art. 114 C.V.U., deoarece, în versiunea română apare nefericit atât expresia „Dobânda la arierate” în titlul articolului, cât și expresia „Penalitățile de întârziere” în textul articolului:
„Articolul 114 – Dobânda la arierate
(1) Penalitățile de întârziere se percep la cuantumul taxelor la import sau export, pentru perioada cuprinsă între data la care a expirat termenul fixat și data plății. […]”
În versiunea în limba engleză a textului articolului apare doar expresia „Interest on arrears”, care tradusă în limba română înseamnă „Dobânda de întârziere”, (Interest = dobândă; arrears = restanță)
„Article 114 – Interest on arrears
1. Interest on arrears shall be charged on the amount of import or export duty from the date of expiry of the prescribed period until the date of payment. […]
Este evident că art. 114 C.V.U. nu reglementează două tipuri de accesorii, ci doar unul singur, specific, dar care nu exclude aplicarea legislației naționale, în materie fiscală și de procedură fiscală, din simplul motiv că Uniunea Europeană nu a reglementat, cel puțin până în prezent, un Cod de procedură fiscală unională.
Față de cele arătate, intimata a arătat că putem reține faptul că dispozițiile legii speciale se completează cu cele ale legii generale, dacă legea specială nu prevede în mod expres altceva.
În speța dedusă judecății, Codul Vamal al Uniunii reglementează dobânda la arierate, iar Codul de procedură fiscală reglementează în plus penalitățile de întârziere. Cele două reglementări distincte nu se confundă ca natură, identitate și scop juridic, deoarece sunt complementare, nu opuse.
Statele membre pot reglementa taxe suplimentare față de cele cuprinse în legislația unională, atâta timp cât nu se aduce atingere liberei circulații a mărfurilor în spațiul unional, și cât taxa respectivă (penalitatea de întârziere) se aplică atât mărfurilor naționale, cât și mărfurilor din spațiul unional.
Intimata a considerat că în mod temeinic și legal s-au calculat atât dobânzi și dobânzi la arierate, cât și penalități de întârziere, astfel cum sunt acestea reglementate de Codul Vamal al Uniunii și de Codul de procedură fiscală.
În sprijinul celor de mai sus vin și următoarele definiții:
„1 Declarația vamală:
Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar:
„Declarația vamală” reprezintă documentul în care o persoană indică în forma și modalitatea prevăzută de dorința de a plasa mărfurile sub un anumit regim vamal.
Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii:
„declarația vamală” înseamnă actul prin care o persoană indică, sub forma și modalitatea prevăzute, dorința de a plasa mărfurile sub un anumit regim vamal, menționând, dacă este cazul, procedura specifică care urmează să fie aplicată;
Liberul de vamă:
Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar:
Articolul 74 – (1) Atunci când acceptarea unei declarații vamale duce la nașterea unei datorii vamale, mărfurilor cuprinse în acea declarație nu li se acordă liberul de vamă decât dacă datoria vamală a fost plătită sau garantată. Cu toate acestea, fără a aduce atingere alineatului (2), această dispoziție nu se aplică regimului de admitere temporară cu exonerarea parțială de drepturi de import.
Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii:
Articolul 195 – Liberul de vamă condiționat de plata cuantumului taxelor la import sau expert corespunzător datoriei vamale sau constituirea unei garanții.
(1) În cazul în care plasarea mărfurilor sub un regim vamal antrenează nașterea unei datorii vamale, acordarea liberului de vamă pentru mărfuri este condiționată de plata cuantumului taxelor la import sa la export corespunzătoare datoriei vamale sau de constituirea unei garanții pentru acoperirea acestei datorii.”
Intimata-reclamantă a depus la intimatul-pârât Biroul vamal de interior (…), Declarațiile vamale identificate (…)RO(…)(…)76 /15.01.2016, (…)RO(…)(…)38/14.02.2017, (…)RO(…)(…)33/20.03.2017, (…)RO(…)(…)04/12.04.2017, a manifestări de voință proprie și expresă de a plasa sub regimul vamal de punere în liberă circulație a mărfurilor cu denumirea declarată de „tuburi din oțel cu secțiune circulară, cu diametrul exterior de 20,5 mm, diametrul interior de 13,2 mm, cu concentrația de carbon de 0,37 %”, încadrarea tarifară declarată la poziția 73043120 20 din Nomenclatura combinată a Tarifului vamal de import a Uniunii Europene, poziție la care, la data declaraților vamale, era prevăzută o taxă antidumping de 39.2%.
În sensul definiției Liberului de vamă, societatea nu putea ridica mărfurile din vamă fără achitarea tuturor datoriilor vamale și fiscale, în conformitate cu măsurile stabilite în Tariful vamal de import al Uniunii Europene.
Recurenta-reclamantă a solicitat și obținut, pe cale judiciară, schimbarea încadrării tarifare la poziția 8708.80.90 – sisteme de suspensie și părțile lor (inclusiv amortizoare de suspensie, schimbând și denumirea mărfurilor în „tuburi din oțel denumite «INNER SLEVE» părți componente sisteme de suspensie pentru industria auto”.
Încadrarea tarifară inițial declarată de societatea „(R)” S.R.L. a fost acceptată în vamă pe baza datelor, descrierilor din documentele însoțitoare, precum și a observaților obiective asupra caracteristicilor fizico-chimice a mărfurilor. Schimbarea încadrării tarifare a avut drept consecință restituirea către societate a taxelor antidumping prevăzute în tariful vamal la poziția 73043120 20 și constatarea nașterii datoriei vamale în baza taxe ad valorem de 3,5 % prevăzută de tariful vamal la poziția tarifară 87088090, în cuantumurile detaliate în Decizia pentru regularizarea situației nr. (…)/(…)R_V(…)-(…)40/12.04.2023 a Biroului vamal de interior (…). Pentru aceste sume, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală aprobat prin Legea 207/2015, societatea (R) SRL a datorat bugetului de stat al României, obligații accesorii constând din dobânzi și penalități de întârziere, conform art. 173, 174 și 176 din acest act normativ, denumit lege generală în alegațiile sale de către intimată.
În concluzie, intimata a considerat cu certitudine faptul că obligațiile fiscale accesorii, așa cum au fost calculate și stabilite în Decizia pentru regularizarea situației nr. (…)/(…)R_V(…)-(…)40/12.04.2022, au fost evidențiate cu respectarea în totalitate a prevederilor Codului de procedură fiscală aprobat prin Legea 207/2015 și a Codului Vamal al Uniunii, stabilit prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013, fiind perfect valide.
Pentru aceste argumente, intimata a solicitat respingerea recursului, cu consecința respingerii în tot a demersului judiciar formulat de recurenta-reclamantă, în principal și pe cale de excepție, ca fiind nul, iar în substanța lui, ca fiind neîntemeiat, nefondat și neprobat.
În drept, a invocat dispozițiile legale la care a făcut referire în întâmpinare.
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Finanțelor -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, nefondat și neprobat, cu consecința menținerii în tot a hotărârii instanței fondului.
Intimatul a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile speței, neimpunându-se modificarea acesteia în virtutea următoarelor.
În opinia sa, recursul declarat nu este argumentat prin motive care să conțină critici pertinente la cele reținute de instanța fondului în considerentele hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. 8 din Noul Cod de procedură civilă, așa cum alegă recurenta.
A opinat de asemenea, că motivele recursului nu sunt apte a conduce la casarea hotărârii recurate, nefiind de fapt decât o reiterare puțin nuanțată a argumentelor prezentate în demersul introductiv la instanță.
Intimatul a apreciat că recursul declarat nu este argumentat prin motive care să conțină critici pertinente la cele reținute de instanța fondului în considerentele hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. 8 din noul Cod de procedură civilă, așa cum alegă recurentul.
Motivele recursului nu sunt apte a conduce la casarea hotărârii recurate, nefiind de fapt decât o reiterare puțin nuanțată a argumentelor prezentate în demersul introductiv la instanță.
Prima instanță nu a aplicat sau a interpretat eronat dispozițiile de lege relative la acțiunea dedusă judecății, hotărârea acesteia fiind temeinică și legală și dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile speței, neimpunându-se modificarea acesteia.
Intimatul a considerat că în speța supusă soluționării, Tribunalul (…) a pronunțat hotărârea sa fără a fi incidente dispozițiile art. 488, pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, așa cum dorește să vă convingă recurenta, iar soluția dată pricinii, dedusă judecății instanței fondului este temeinică și motivată în drept, fiind urmarea logică și firească a examinării argumentelor părților și a probatoriului încuviințat și administrat în cauză.
Instanța de fond și-a argumentat detaliat hotărârea contestată, indicând în considerentele acesteia, în concret, care sunt elementele prevăzute și care au fost avute în vedere în pronunțarea acesteia, cât și circumstanțele personale pe care le-a reținut și care au condus la soluția dată în cauză. În speță, Tribunalul (…), analizând ansamblul materialului probator aflat la dosarul cauzei, a stabilit fără echivoc că se impune respingerea cererii introductive de instanță ca fiind neîntemeiată.
Intimatul a apreciat că, în ansamblul ei, această cale extraordinară de atac exercitată, este de facto, o reluare adaptată a susținerilor din cererea introductivă de instanță.
De asemenea, a considerat că adevărata stare de fapt a fost înțeleasă corect de instanța fondului, criticile recurentelor în acest sens nefiind întemeiate.
A susținut legalitatea și temeinicia Sentinței pronunțate în speță, sens în care, a apreciat că recursul declarat nu este fondat.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, intimatul a considerat că nici acest motiv nu poate fi reținut în soluționarea favorabilă a cauzei în considerarea următoarelor:
Recurentul reclamant nu face altceva decât să dea o interpretare personală și în interes propriu unor prevederi legislative extrem de clare și logice.
În considerarea celor menționate mai sus, intimatul a considerat că susținerile recurentei reclamante nu pot fi luate în considerare în sensul casării hotărârii pronunțate de către instanța fondului.
Recurenta reclamantă solicită casarea Sentinței nr. (…)/CA//2024, invocând ca și motiv prevederile art. 488 pct. 8, adică interpretarea și aplicarea eronată a unor prevederi legale respectiv susține că: „prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 42 alin. (1) din CVU fapt ce a condus la încălcarea directă și nemijlocită a principiului „lex specialis derogat legi generale”.
Așa cum însăși instanța de fond a apreciat, în rejudecare criticile reclamantei sunt nefondate.
Intimata a arătat că, în drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 173 alin. (1) și (6), art. 174 alin. (1), (2) și (5) și art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, unde se precizează:
„Art. 173 Dispoziții generale privind dobânzi șl penalități de întârziere
(1) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.
[…](6) Dobânzile și penalitățile de întârziere pot fi actualizate anual, prin hotărâre a Guvernului, în funcție de evoluția ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.[…]
Art. 174 Dobânzi |
(1) Dobânzile se calculează pentru flecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv […]
(2) Pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea declarațiilor sau modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia, inclusiv.
[…] (5) Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru flecare zi de întârziere. […]
Art. 176 Penalități de întârziere
(1) Penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziuă imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Dispozițiile art. 174 alin. (2)-(4) și art. 175 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Nivelul penalității de întârziere este de 0,01% pentru flecare zi de întârziere.
(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor.”
Potrivit prevederilor legale citate rezultă că, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere, care se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia, inclusiv.
Prin prezenta, recurenta-reclamantă, critică nelegalitatea stabilirii obligațiilor fiscale accesorii stabilite de organul vamal în temeiul art. 174 și art. 176 Cod procedură fiscală, în cuantum 1611 lei.
Recurenta-reclamantă susține că obligațiile accesorii trebuiau stabilite exclusiv în baza prevederilor art. 114 din Codul vamal al Uniunii Europene stabilit prin Regulamentul UE nr. 925/2013, fără a se mai aplica și Codul de procedură fiscală.
Intimatul a considerat că această susținere nu poate fi luată în considerare în soluționarea favorabilă a cauzei.
Într-adevăr, prevederile art. 2 din Codul de procedură fiscală precizează faptul că prevederile Codului vamal al Uniunii Europene sunt prioritare și faptul că legea specială în materie vamală este prioritară față de legea generală fiscală. Nimeni nu contestă cele menționate anterior, doar că în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 din Codul vamal unional fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale. Aceste sancțiuni sunt efectiv, proporționale și cu efect de descurajare.
Intimatul a considerat că, așa cum în mod corect a apreciat și instanța de fond, „statele membre pot reglementa penalități, taxe suplimentare față de cele cuprinse în legislația unională, atâta timp cât nu se aduce atingere liberei circulații a mărfurilor în spațiul unional, respectiv atâta timp cât aceste penalități se aplică atât mărfurilor naționale cât și mărfurilor din spațiul unional.”
Astfel, intimatul a apreciat că toate alegațiile recurentului reclamant nu pot fi luate în considerare în soluționarea favorabilă a cauzei, in considerarea următoarelor aspecte.
Instanța de fond, în rejudecare, în sentința recurată, face referire la Adresa nr. (…)/18.01.2018 emisă de Direcția Generală a Vămilor din cadrul Ministerului Finanțelor referitoare la demersurile pentru clarificarea unor aspecte privind aplicarea legislației unionale și naționale în domeniul controlului vamal ulterior.
Ceea ce este relevant de menționat este faptul că organele de control au aplicat întocmai modalitatea de calcul prezentată în adresa nr. (…) /18.01.2018 emisă de către Direcția Generală a Vămilor din cadrul Ministerului Finanțelor.
Totodată se face referire și la clarificările Comisiei Europene privind interpretarea prevederilor art. 114 din Regulamentul UE nr. 925/2013 privind Codul vamal al Uniunii Europene referitoare la rata dobânzii, modul de clacul al acesteia și perioadele pentru care se aplică în funcție de momentul nașterii datoriei vamale, modalitatea de calcul a accesoriilor la debitul principal stabilit ca urmare a controlului ulterior.
Astfel instanța de fond redă foarte clar în considerentele hotărârii atacate modalitățile de calcul astfel:
„- pentru perioada cuprinsă între data nașterii datoriei vamale, respectiv data acceptării declarațiilor vamale și 30.04.2016 se calculează dobânzi și penalități de întârziere în conformitate cu prevederile art. 173 și 174 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea 207 2015 cu completările și modificările ulterioare.
– pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Codului vamal al Uniunii, respectiv 01.05.2016 și data plății, se calculează dobânzi la arierate în conformitate cu prevederile art. 114 din Regulamentul UE nr. 952 2013 privind Codul vamal al Uniunii și penalități de întârziere în conformitate cu prevederile codului de procedură fiscală.”
În această ordine de idei, prin prisma celor prezentate, intimatul a apreciat că considerentele hotărârii recurate conduc la concluzia unei cercetări depline și aprofundate a fondului cauzei, astfel că, în opinia sa, se impune respingerea recursului declarat ca neîntemeiat și nefondat, cu consecința menținerii în tot Sentinței nr. (…)/CA/2024 pronunțate de Tribunalul (…), ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea a reținut următoarele:
Prin recursul declarat împotriva Sentinței nr. (…)/CA din 14.06.2024 pronunțată de Tribunalul (…), recurenta (R) S.R.L. a criticat sentința pronunțată, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.
Criticile de nelegalitate învederate de recurentă privesc mai multe argumente pentru care apreciază că sentința pronunțată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv susține recurenta că normele din Codul Vamal al Uniunii înlătură de la aplicare normele generale din Codul de procedură fiscală, precum și faptul că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 42 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii.
O altă critică de nelegalitate privește interpretarea dată de judecătorul fondului cu privire la natura obligațiilor fiscale accesorii din Codul de procedură fiscală (precum și cele din Codul Vamal al Uniunii), apreciind că în mod eronat aceste obligații accesorii au fost calificate ca fiind sancțiuni, susținând recurenta și faptul că dobânzile la arierate din Codul Vamal al Uniunii nu se aplică circulației mărfurilor pe piața internă.
O ultimă critică susținută de recurentă se referă la modalitatea eronată, în opinia părții, de interpretare a aspectelor rezultate din Adresa ANV nr. (…)/18.01.2018 emisă de Direcția Generală a Vămilor.
Pe lângă criticile învederate de recurenta (R) S.R.L., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a invocat din oficiu și a pus în discuția părților, la termenul de judecată din 01.11.2024, incidența motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, prin raportare la considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul (…).
Instanța de control judiciar va analiza cu prioritate motivul de casare invocat din oficiu, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, apreciind că incidența acestuia se impune a fi analizată cu precădere, în condițiile în care doar o motivare a hotărârii care corespunde exigențelor impuse de art. 425 Cod procedură civilă poate justifica analiza ulterioară a interpretării și aplicării normelor de drept material incidente cauzei.
Curtea a constatat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, invocat din oficiu, prin prisma considerentelor contradictorii și greșite reținute de judecătorul fondului, cu privire la natura juridică a obligațiilor fiscale accesorii stabilite în sarcina recurentei prin Decizia nr. (…)/(…)R_V(…)-(…)40/12.04.2022 privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal.
Astfel, prin Decizia precitată au fost stabilite în sarcina recurentei reclamante obligații suplimentare constând în taxe la import, dobânzi, dobânzi la arierate și penalități de întârziere, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect legalitatea stabilirii acestor obligații accesorii, în sarcina reclamantei recurente. În concret, pentru taxele la import datorate și neachitate la data punerii în liberă circulație a bunurilor importate, organele vamale au stabilit în sarcina societății recurente dobânzi în sumă de 38 lei pentru perioada 16.01.2016 – 30.04.2016, dobândă la arierate în sumă de 1595 lei pe perioada 01.05.2016 – 12.04.2022, respectiv penalități de întârziere în sumă de 1573 lei pentru perioada 16.01.2016 – 12.04.2022.
Ab initio, Curtea a reținut că Codul Vamal al Uniunii, adoptat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, a intrat în vigoare la data de 01.05.2016.
Curtea a reținut că potrivit art. 101 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii, adoptat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, intrat în vigoare la data de 01.05.2016, cuantumul taxelor la import sau la export de plătit se determină de autoritățile vamale competente din locul unde a luat naștere sau se consideră că a luat naștere datoria vamală, în temeiul articolului 87, odată ce acestea dispun de informațiile necesare.
Totodată, conform art. 114 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii, intitulat „Dobânda la arierate”, penalitățile de întârziere se percep la cuantumul taxelor la import sau export, pentru perioada cuprinsă între data la care a expirat termenul fixat și data plății (…).
În mod eronat a reținut judecătorul fondului faptul că debitele accesorii, sub forma penalităților de întârziere stabilite în sarcina recurentei reclamante prin Decizia nr. (…)/(…)R_V(…)-(…)40/12.04.2022 privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, au fost stabilite de organele vamale cu titlu de sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale, în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii.
Sub acest aspect, Curtea a reținut că art. 114 alin. (1) din Codul vamal al Uniunii Europene reglementează dobânzile la arierate, iar nu penalități de întârziere, rolul lor fiind unul reparator. În acest sens, deși este adevărat că versiunea în limba română folosește termenul de „penalități de întârziere”, prezintă relevanță denumirea marginală a articolului, „Dobânzi la arierate”. Prin urmare, prin decizia de regularizare contestată s-au cumulat dobânzile (la arierate) datorate conform dreptului european cu penalitățile de întârziere stabilite conform dreptului intern, cumul permis, în condițiile în care penalitățile de întârziere prevăzute de art. 176 din Codul de procedură fiscală au un rol diferit de cel al dobânzilor la arierate prevăzute în Codul Vamal al Uniunii începând cu data de 01.05.2016, aceste accesorii – penalitățile de întârziere, neavând un corespondent în Regulamentul (UE) NR. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu care să intre în conflict.
În condițiile în care normele unionale nu reglementează regimul juridic al penalităților de întârziere, Curtea a apreciat că nu există o situație de conflict între normele unionale și normele naționale, pentru a se impune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 176 și art. 174 din Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, sunt greșite și urmează a fi înlăturate considerentele avute în vedere de judecătorul fondului, privind caracterul de sancțiuni ca urmare a încălcării legislației vamale, atribuit penalităților de întârziere calculate de organele de inspecție vamală pentru calcularea în mod eronat de către recurenta reclamantă a taxei la import.
Curtea a reținut că acestea reprezintă considerentele decizorii care au condus la adoptarea soluției de respingere a acțiunii, ca nefondată, însă aceste considerente sunt greșite, impunându-se a fi înlăturate.
Curtea a apreciat că reținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă impune reținerea caracterului fondat al căii de atac a recursului exercitat în cauză, admiterea acestuia, conform art. 496 alin. (2) și art. 498 alin. (1) Cod procedură civilă, cu consecința casării în totalitate a Sentinței nr. (…)/CA din 14.06.2024, respectiv rejudecarea litigiului în fond.
Rejudecând în fond litigiul pendinte, Curtea a reținut caracterul legal al Deciziei nr. (…)/(…)R_V(…)-(…)40/12.04.2022 privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și, subsecvent, al Deciziei nr. (…)/06.12.2022 privind soluționarea contestației fiscale, emisă de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR.
Astfel, Curtea a reținut că prin Decizia nr. (…)/(…)R_V(…)-(…)40/12.04.2022 privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal au fost stabilite în sarcina recurentei reclamante obligații suplimentare constând în taxe la import, dobânzi, dobânzi la arierate și penalități de întârziere, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect legalitatea stabilirii acestor obligații accesorii, în sarcina reclamantei recurente.
Pentru taxele la import datorate și neachitate la data punerii în liberă circulație a bunurilor importate, organele vamale au stabilit în sarcina societății recurente dobânzi în sumă de 38 lei pentru perioada 16.01.2016 – 30.04.2016, dobândă la arierate în sumă de 1595 lei pe perioada 01.05.2016 – 12.04.2022, respectiv penalități de întârziere în sumă de 1573 lei pentru perioada 16.01.2016 – 12.04.2022.
Curtea a reținut, astfel cum s-a menționat și anterior, că Codul Vamal al Uniunii, adoptat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, a intrat în vigoare la data de 01.05.2016.
Anterior datei de 01.05.2016, Curtea reține că prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 a fost instituit Codul Vamal Comunitar, care se aplică prezentului litigiu pentru perioada de referință 16.01.2016 – 30.04.2016.
Însă, a reținut Curtea, normele unionale precitate nu reglementează regimul juridic al accesoriilor constând în dobânzi, respectiv penalități de întârziere, pentru ipoteza stabilirii de taxe la import de organele vamale, ca fiind datorate suplimentar și neachitate. Prin urmare, Curtea a reținut că nu există o situație de conflict între o normă unională și normele naționale, pentru a se impune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 173 alin. (1), art. 174 alin. (1), (2) și (5), art. 176 alin. (1), (2) și (3) din Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015.
Totodată, începând cu data de 01.05.2016, data intrării în vigoare a Codului Vamal al Uniunii, adoptat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, dispozițiile art. 101 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii prevedeau următoarele: cuantumul taxelor la import sau la export de plătit se determină de autoritățile vamale competente din locul unde a luat naștere sau se consideră că a luat naștere datoria vamală, în temeiul articolului 87, odată ce acestea dispun de informațiile necesare.
De asemenea, conform art. 114 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii, intitulat „Dobânda la arierate”, penalitățile de întârziere se percep la cuantumul taxelor la import sau export, pentru perioada cuprinsă între data la care a expirat termenul fixat și data pății (…).
Curtea a reținut așadar că art. 114 alin. (1) din Codul vamal al Uniunii Europene reglementează doar dobânzile la arierate. Or, instituirea dobânzilor la arierate nu are ca și consecință imposibilitatea stabilirii, de către organele vamale, a penalităților de întârziere stabilite conform dreptului intern, cumulul fiind permis, în condițiile în care penalitățile de întârziere prevăzute de art. 176 din Codul de procedură fiscală au un rol diferit de cel al dobânzilor la arierate prevăzute în Codul Vamal al Uniunii începând cu data de 01.05.2016, aceste accesorii – penalitățile de întârziere, neavând un corespondent în Regulamentul (UE) NR. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu care să intre în conflict.
În condițiile în care normele unionale nu reglementează regimul juridic al penalităților de întârziere, Curtea a apreciat că nu există o situație de conflict între normele unionale și normele naționale, pentru a se impune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 176 și art. 174 din Codul de procedură fiscală.
De asemenea, nu se poate reține că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală ar conduce la o altă soluție în cauză. Astfel, textul legal precitat statuează următoarele: alin. (2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru: a) administrarea drepturilor vamale; (…).
Or, astfel cum s-a expus în precedent, nici Codul Vamal al Uniunii, adoptat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, în vigoare începând cu data de 01.05.2016, nici Codul Vamal Comunitar, instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992, nu reglementează regimul juridic al accesoriilor constând în penalități de întârziere, pentru ipoteza stabilirii de taxe la import de organele vamale, ca fiind datorate suplimentar și neachitate.
În privința dobânzilor, astfel cum s-a menționat anterior, odată cu intrarea în vigoare a Codului Vamal al Uniunii adoptat prin Regulamentul (UE) NR. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013, la 01.05.2016, a fost instituită, conform art. 114 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii, dobânda la arierate, fără a se reglementa juridic penalitățile de întârziere, pentru ipoteza stabilirii de taxe la import de organele vamale, ca fiind datorate suplimentar și neachitate.
Or, instituirea dobânzilor la arierate nu are ca și consecință imposibilitatea stabilirii, de către organele vamale, a penalităților de întârziere în baza dreptului intern, cumulul fiind permis, în condițiile în care penalitățile de întârziere prevăzute de art. 176 din Codul de procedură fiscală au un rol diferit de cel al dobânzilor la arierate prevăzute în Codul Vamal al Uniunii începând cu data de 01.05.2016, aceste accesorii – penalitățile de întârziere, neavând un corespondent în Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii.
În ceea ce privește argumentul de nelegalitate invocat de reclamanta recurentă privind interpretarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 42 alin. (1) din Codul Vamal al Uniunii, Curtea a reținut că aceste considerente ale instanței au fost înlăturate, în analiza incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, reținându-se că în mod eronat a apreciat judecătorul fondului în sensul naturii juridice de sancțiuni, ca urmare a încălcării legislației vamale, atribuit penalităților de întârziere stabilite de organele de inspecție vamală pentru calcularea în mod eronat de către recurenta reclamantă a taxei la import.
Analizând critica susținută de recurentă potrivit căreia aplicarea dobânzilor și penalităților de întârziere la datoria vamală creează o diferență de tratament fiscal față de mărfurile care circulă pe teritoriul național, și cărora nu li se aplică dobânda la arierate prevăzută de art. 114 din Codul Vamal al Uniunii, Curtea a apreciat-o de asemenea ca nefondată.
Astfel, în privința mărfurilor care circulă pe teritoriul național și cu privire la organele de inspecție fiscală stabilesc debite principale, respectiv accesorii suplimentare, acestora li se aplică prevederile Codului de procedură fiscală, ca legislație internă, prevederi care reglementează obligația achitării atât a dobânzii fiscale – art. 174 Cod procedură fiscală, cât și a penalităților de întârziere – art. 176 din același act normativ, iar art. 173 instituie cumulul dobânzilor și al penalităților de întârziere, tocmai datorită rolului diferit al acestor categorii de obligații fiscale accesorii.
Pe de altă parte, Curtea a reținut că în privința datoriilor vamale, cumulul se poate realiza între dobânzile la arierate, instituite prin Codul Vamal al Uniunii – art. 114, și penalitățile de întârziere prevăzute de art. 176 Cod procedură fiscală.
Astfel, este firesc și totodată legal ca în privința mărfurilor care circulă pe teritoriul național să nu se perceapă dobânda la arierate reglementată de Codul Vamal al Uniunii, ci dobânda fiscală prevăzută de legislația internă, neputându-se reține o diferență de tratament fiscal nejustificată, astfel cum susține în mod greșit recurenta. Dimpotrivă, suntem în prezența aplicării principiului legalității impunerii, prevăzut de art. 4 din Legea nr. 207/2015.
În ceea ce privește critica de nelegalitate privind interpretarea greșită a aspectelor rezultate din Adresa ANV nr. (…)/18.01.2018, Curtea a reținut că considerentele expuse în precedent, în cuprinsul prezentei decizii, validează modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 114 din Codul Vamal al Uniunii, raționamentul expus de organele de conducere vamale fiind legal și judicios.
Prin urmare, reținând legalitatea Deciziei nr. (…)/(…)R_V(…)-(…)40/12.04.2022 privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și, subsecvent, al Deciziei nr. (…)/06.12.2022 privind soluționarea contestației fiscale, emisă de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, Curtea a respins, ca nefondată, cererea reclamantei (R) S.R.L. privind anularea acestor acte administrativ-fiscale.
Față de aspectele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de recurenta reclamantă (R) S.R.L. împotriva Sentinței nr. (…)/CA din 14.06.2024 pronunțată de Tribunalul (…), pe care a casat-o în totalitate și, în rejudecare, a respins acțiunea, ca nefondată.
(Decizie redactată și rezumată de judecător Anca Raluca ȘILINCA)