Acordarea de despăgubiri pentru salariatul care a avut contractul individual de muncă suspendat conform art. 52 alin.1 lit.b teza II Codul muncii, presupune îndeplinirea a două condiţii, respectiv constatarea nevinovăţiei salariatului şi îndeplinirea condiţiilor de existenţă a răspunderii civile contractuale.
În cauza penală soluţia de încetare a procesului penal s-a produs prin intervenirea prescripţiei, iar aceasta are relevanţă doar în plan penal, şi nu este sinonimă cu inexistenţa faptelor imputate salariatei şi nici cu nevinovăţia în plan civil.
Angajatul nu are dreptul la despăgubiri în toate cazurile în care nu a suferit o condamnare şi nu se poate reţine automat că s-a probat nevinovăţia angajatului prin încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.
Faptul că s-a dispus reluarea activităţii nu poate fi interpretat în sensul că i s-a recunoscut nevinovăţia salariatei.
Decizia civilă nr. 258/10.04.2025 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa civilă nr. (…) pronunţată de Tribunalul Vrancea a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta (…), în contradictoriu cu pârâta MADR-AFIR B.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei despăgubiri cuvenite conform art. 52 alin. 2) din Codul muncii pe perioada începând cu data de 27.12.2022 și până la 11.08.2024 (inclusiv), despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi de care reclamanta a fost lipsită pe acest interval de timp ca urmare a suspendării contractului de muncă și care se vor cuantifica după cum urmează:
– pentru ziua de 27.12.2022: despăgubirea este cuvenită prin raportare la drepturile salariale cuvenite pentru prestarea muncii în regim normal, respectiv 8 ore pe zi/40 de ore săptămânal;
– pentru perioada 28.12.2022 – 11.08.2024 inclusiv: despăgubirea este cuvenită prin raportare la drepturile salariale cuvenite reclamantei pentru prestarea muncii în regim de jumătate de normă, adică în regim de 4 ore pe zi / 20 de ore pe săptămână.
Accesoriu obligației cu caracter principal stabilită la anteriorul paragraf, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei și dobândă legală penalizatoare aplicată cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, dobândă calculată începând cu data de 12.08.2024 și până la efectiva achitare a despăgubirilor.
Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de (…) pe rolul Tribunalului Vrancea – Secția I Civilă reclamanta (…) a chemat în judecată pe pârâta AFIR solicitând instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună:
– obligarea pârâtei la despăgubiri reprezentând salariul actualizat, mărit, indexat, plus dobânda legală și drepturile de care reclamanta a fost privată pe perioada suspendării contractului de muncă, 27.12.2022 – 12.08.2024.
În motivarea cererii reclamanta a expus, în esență, următoarele împrejurări de fapt și de drept relevante:
– reclamanta are contract de muncă cu pârâta, iar prin decizia nr. 2648/28.09.2022 pârâta a dispus suspendarea contractului de muncă al reclamantei cu începere din 01.10.2022;
– suspendarea s-a dispus în temeiul art. 52 alin.1) lit.b) teza a II-a din Codul muncii, până la pronunțarea unei soluții definitive în cauza penală nr. 955/113/2022;
– decizia de suspendare a început să producă efecte începând cu data de 27.12.2022 deoarece anterior reclamanta a fost în concediu medical;
– prin sentința penală nr. (…) Tribunalul Brăila a dispus încetarea procesului penal față de reclamantă ca urmare a intervenirii prescripției, hotărârea rămânând definitivă la data de 25.06.2024;
– printr-o adresă din 04.07.2024 pârâta a solicitat reclamantei să comunice data începând cu care dorește reluarea activității, iar la data de 15.07.2024 reclamanta a adus la cunoștință pârâtei că dorește reluarea activității începând cu 12.08.2024 și a solicitat, totodată, reducerea activității la 4 ore pe zi;
– prin decizia nr. (…) pârâta a dispus reluarea activității reclamantei cu începere din 12.08.2024 până la data de 08.12.2025, cu reducerea programului la 4 ore/zi;
– la data de 12.09.2024 reclamanta a solicitat pârâtei despăgubiri egale cu salariile pe perioada suspendării raporturilor de muncă, iar pârâta i-a comunicat la refuzul de plată a acestora;
– reclamanta este îndreptățită la despăgubiri conform art. 52 alin. 2) din Codul muncii dat fiind că în procesul penal nu s-a constatat vinovăția acesteia.
Pârâta AFIR a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a expus, în esență, următoarele apărări:
– potrivit art. 52 alin. (2) din Codul muncii acordarea de despăgubiri pe perioada suspendării contractului de muncă este condiționată de constatarea nevinovăției salariatului;
– prin hotărârea penală de încetare a procesului penal ca urmare a intervenției prescripției nu s-a constatat nevinovăția reclamantei, ci, dimpotrivă, în considerente s-a făcut referire la săvârșirea faptei pentru care aceasta a fost trimisă în judecată și vinovăția cu care a acționat;
– totodată, prin hotărârea penală reclamanta a fost obligată la plata sumei de bani reprezentând prejudiciul cauzat prin fapta pentru care a fost trimisă în judecată;
– în aceste condiții, nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru ca reclamanta să beneficieze de despăgubiri.
În dovedirea cererii și în apărare s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând cererea de chemare în judecată Tribunalul a reţinut următoarele:
A. Temeiul de drept în baza căruia s-a a solicitat acordarea de despăgubiri. Apărările pârâtei.
Interpretarea ce trebuie dată prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.
1. Reclamanta și-a întemeiat în drept pretenția de acordare a despăgubirilor pe prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, înțelegerea corectă a acestei norme impunând și prezentarea art. 52 alin. (1) lit. b) din același act normativ, ambele dispoziții având următorul conținut:
(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:
b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
Chestiunea esențială ce a determinat nașterea prezentului raport juridic litigios constă în interpretarea uneia dintre sintagmele ce se regăsesc în conținutul art. 52 alin. (2) din Codul muncii și care reprezintă una din condițiile cumulative pentru acordarea de despăgubiri, și anume, „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză”.
În acest sens, reclamanta consideră că prin soluția de încetare a procesului penal în temeiul incidenței prescripției răspunderii penale „s-a constatat nevinovăția” sa și, prin urmare, este îndreptățită la despăgubiri, pe când pârâta apreciază că din cuprinsul considerentelor și a soluției de obligare a reclamantei la plata de despăgubiri rezultă că instanța penală a reținut „vinovăția” sa.
În aceste condiții, Tribunalul a constatat că una dintre chestiunile cu caracter esențial ce trebuie tranșate cu prioritate constă în identificarea înțelesului și aplicării corecte a prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii și, în special, a componentei referitoare la „constatarea nevinovăției” salariatului.
2. Procedând la acest demers, Tribunalul a reţinut următoarele:
După cum rezultă din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, singura condiție care trebuie îndeplinită pentru a recunoaște angajatului dreptul la despăgubiri este aceea de a se fi „constatat nevinovăția” acestuia.
Construcția lexicală folosită de legiuitor este însă susceptibilă de a genera mai multe interpretări, pârâta considerând că angajatul este îndreptățit la despăgubiri doar atunci când nu a avut nicio formă de vinovăție, pe când reclamanta consideră că îndreptățirea la despăgubiri este recunoscută ori de câte ori nu s-a stabilit o vinovăție penală.
S-a constatat astfel că interpretarea strict literală a prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii nu este suficientă pentru a identifica înțelesul corect și complet al normei respective
În considerarea acestor aspecte Tribunalul a constatat astfel că se impune un proces de interpretare nu doar literală a textului de lege în discuție, ci și sistematică (prin coroborare cu alte norme) și teleologică (identificându-se rațiunea ce a stat la baza edictării normei).
Procedând la acest sens Tribunalul a reţinut următoarele:
a) Deși la art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii s-a prevăzut posibilitatea suspendării contractului de muncă în cazul formulării unei plângeri penale sau a trimiterii în judecată penală a angajatului pentru săvârșirea anumitor fapte, legiuitorul nu a reglementat și momentul maxim până la care durează această suspendare, în raport de categoriile de soluții ce pot fi dispuse de organele penale.
De asemenea, cu excepția prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, legiuitorul nu a reglementat ce soluții se impun a fi adoptate cu privire la contractul de muncă în raport de fiecare posibilă soluție ce ar putea fi dispusă de către organele penale.
În raport de această situație s-a constatat astfel necesitatea realizării unui proces de interpretare teleologică a prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) și art. 52 alin. (2) din Codul muncii, urmând a se identifica astfel perioada pe care operează suspendarea contractului de muncă, dar și soluțiile de principiu ce pot fi adoptate cu privire la contractul de muncă după încetarea suspendării și reluarea efectelor acestuia.
b) În opinia Tribunalului, rațiunea soluției legislative reglementate la art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii a fost aceea de a pune la dispoziție angajatorului un mecanism adecvat pentru a preîntâmpina eventuale ulterioare fapte de aceeași natură ce ar putea fi săvârșite de către angajat până la eventuala atragere a răspunderii penale printr-o hotărâre definitivă.
Această rațiune încetează însă a mai subzista la momentul soluționării definitive a procesului penal de către organele penale competente.
Prin urmare, suspendarea contractului de muncă nu ar putea dura în timp mai mult de momentul rămânerii definitive a procesului penal, iar după încetarea acestei suspendări contractul de muncă fie redevine activ, fie încetează, neputând fi identificată o altă soluție juridică.
c) Încetarea contractului de muncă nu se poate dispune însă decât în cazurile prevăzute de lege, respectiv în condițiile art. 55 și 56 din Codul muncii.
Luând în considerare, în mod exclusiv, situația juridică a angajatului de a fi angrenat într-un proces penal, Tribunalul a constatat că încetarea contractului de muncă, la momentul încetării suspendării dispusă în baza art. 52 alin. 1) lit. b), poate avea loc doar în situațiile reglementate la art. 56 alin. 1) lit. f) și h) din Codul muncii, respectiv atunci când angajatul:
– este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate;
– fie i s-a aplicat măsura complementară a interzicerii exercitării funcției pe care o exercită prin contractul de muncă.
Oricare alte soluții ce ar putea fi pronunțate de organele penale nu pot avea drept consecință încetarea contractului de muncă, circumstanțe în care, după încetarea suspendării, contractul trebuie să continue să-și producă efectele până la intervenirea unei cauze de încetare/modificare/suspendare.
d) În raport de considerațiile expuse mai sus Tribunalul a identificat înțelesul corect și complet al prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.
Procedând în acest sens, Tribunalul a constatat că norma respectivă nu are ca obiect de reglementare precizarea unui caz de încetare a suspendării contractului de muncă cu consecința reluării activității deoarece, după cum s-a arătat mai sus, reluarea efectelor contractului de muncă are loc de drept în situația în care se pronunță oricare dintre soluțiile penale posibile, cu excepția celor prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. f) și h) din Codul muncii.
Așadar, ar fi fost lipsit de orice logică să se reglementeze doar unul dintre cazurile în care intervine încetarea suspendării și reluarea efectelor contractului, omițându-se reglementarea și a celorlalte situații când se produc astfel de consecințe juridice.
În realitate, ceea ce a vrut legiuitorul să reglementeze prin această normă se referă la repararea prejudiciului suferit de către reclamant prin decizia angajatorului de a-i suspenda contractul de muncă, pe perioada suspendării angajatul neputând presta muncă, neputând să beneficieze de drepturi salariale corespunzătoare și de beneficiile statutului de salariat, suferind astfel un cert prejudiciu.
Optând pentru soluția suspendării contractului de muncă, deși avea la dispoziție procedura mult mai eficace a antrenării răspunderii disciplinare, angajatorul își asumă riscul de a produce salariatului un prejudiciu constând în imposibilitatea acestuia de a încasa drepturile salariale pe perioada suspendării și de a beneficia de avantajele statutului de angajat activ.
Opțiunea legiuitorului a fost de a evalua acest prejudiciu la nivelul drepturilor salariale de care ar fi beneficiat salariatul dacă nu s-ar fi dispus suspendarea contractului de muncă.
Singura condiție pentru ca angajatul să beneficieze de despăgubirea respectivă este aceea de a se „constata nevinovăția celui în cauză”.
e) În condițiile în care prevederile art. 52 alin. (2) sunt aplicabile exclusiv situațiilor reglementate la alin. (1) lit. a) și b) din același articol Tribunalul a constatat astfel că termenul „vinovăție” utilizat la alin. 2) are semnificația specifică procedurilor la care se face referire la art. 52 alin. 1) lit. a) și b) din Codul muncii, respectiv:
– vinovăție specifică răspunderii disciplinare – pentru cazul reglementat la lit. a);
– vinovăție specifică răspunderii penale – pentru cazul reglementat la lit. b).
Stabilirea unei vinovății specifice răspunderii penale poate avea loc numai în cazul în care se antrenează o astfel de răspundere, ceea ce înseamnă că procesul penal se finalizează printr-o condamnare la o pedeapsă penală, indiferent de modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei.
f) Tribunalul a mai reținut că nu este exclus nici faptul ca legiuitorul să fi utilizat termenul „nevinovăție” cu semnificația lui de drept comun, iar nu în semnificația specifică limbajului juridic. Aceasta, întrucât, asocierea de cuvinte „constatarea nevinovăției” constituie o construcție lexicală care nu este utilizată în materia dreptului penal, pe acest tărâm utilizându-se sintagme de genul: „constată vinovăția”, „constată că a săvârșit fapta cu vinovăție”, „constată că a săvârșit fapta fără vinovăție” sau expresii similare.
În schimb, în limbajul comun, se utilizează în mod relativ frecvent sintagma „s-a constatat nevinovăția” atunci când se afirmă despre o persoană care a fost angrenată într-un proces penal că a primit orice altă soluție decât condamnarea la o pedeapsă penală. Or, s-a observat că terminologia utilizată de legiuitor prezintă o mare asemănare cu exprimarea din limbajul comun și, luând în considerare domeniul de legiferare (domeniul dreptului muncii) și inexistența în limbajul specializat specific dreptului penal a construcției lexicale „constatarea nevinovăției” apare suficient de probabil că legiuitorul a folosit această sintagmă în semnificația specifică limbajului comun.
g) Indiferent însă de metoda de interpretare aleasă s-a constatat astfel că rezultatul este același, și anume, angajatul va avea dreptul la despăgubiri în toate cazurile în care nu va primi o condamnare penală.
h) Rezultatul interpretării de mai sus este în concordanță și cu soluția legislativă reglementată în materia raporturilor de serviciu (o specie a raporturilor de muncă) pe care le au funcționarii publici.
h1) Astfel, în cuprinsul art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 (în vigoare până la data de 31.12.2019) se menționa că funcționarul public ce a fost suspendat ca urmare a declanșării unei proceduri penale împotriva sa are dreptul la despăgubiri în toate cazurile în care nu s-a dispus condamnarea penală.
h2) De asemenea, art. 513 alin. (4) din Codul administrativ (în vigoare începând cu data de 01.01.2020) prevede următoarele:
„În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.”
Așadar, după cum s-a observat, în materia raporturilor de serviciu legiuitorul a stipulat în mod expres că dreptul de la despăgubiri pentru perioada de suspendare este recunoscut în toate cazurile în care nu s-a dispus o condamnare penală.
i) În considerarea celor arătate mai sus, Tribunalul a reţinut că interpretarea ce trebuie dată art. 52 alin. (2) din Codul muncii este aceea că angajatul are dreptul la despăgubiri în toate cazurile în care nu a suferit o condamnare penală, fiind astfel irelevantă eventuala vinovăție „civilă” ce a stat la baza stabilirii întinderii răspunderii civile pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată penală.
j) Toate apărările pârâtei se referă la săvârșirea de către reclamantă a unei/unor fapte penale și la vinovăția civilă a acesteia, reținute ca atare prin hotărârea de încetare a procesului penal atât timp cât reclamanta a fost obligată la repararea prejudiciului civil suferit de către reclamantă.
Aceste apărări sunt însă irelevante în cadrul raportului juridic conflictual dedus judecății.
Astfel, prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii stabilesc în mod lipsit de orice echivoc obligația angajatorului de a plăti angajatului despăgubiri, circumstanțe în care se constată că nu mai trebuie să se cerceteze separat și să se identifice ce faptă ilicită a săvârșit angajatorul și ce prejudiciu a produs prin fapta sa.
În realitate, ceea ce pare că nu a înțeles pârâta este rațiunea prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pârâta neînțelegând probabil care este fapta ilicită pe care o săvârșește angajatorul de este obligat la despăgubiri în cazul în care procedura penală declanșată nu se finalizează cu o condamnare penală.
În opinia Tribunalului lucrurile au fost suficient de simple cu condiția de a fi analizate cu atenția adecvată, iar nu superficial.
Astfel, raportându-se în mod exclusiv la prevederile Codului muncii, s-a constatat că nu există nicio obligație a angajatorului de a suspenda contractul de muncă al angajatului în cazul în care formulează o plângere penală împotriva acestuia sau în cazul în care este trimis în judecată.
Optând pentru soluția suspendării contractului de muncă, deși avea la dispoziție procedura mult mai eficace a antrenării răspunderii disciplinare, angajatorul își asumă riscul de a produce salariatului un prejudiciu constând în imposibilitatea acestuia de a încasa drepturile salariale pe perioada suspendării și de a beneficia de avantajele statutului de angajat activ.
Nu există nici un text de lege care să oblige angajatorul să suspende contractul de muncă, în loc să procedeze la cercetarea disciplinară în cazul în care consideră că angajatul a săvârșit o faptă care, chiar dacă ar reprezenta și o infracțiune, constituie în același timp o abatere disciplinară.
De asemenea, nu s-a identificat nici un text de lege care să oblige angajatorul să suspende cercetarea disciplinară (a angajatului contractual, nu a funcționarului public) pe motiv că a formulat plângere penală, ori că s-a început urmărirea penală ori pentru motivul că angajatul a fost trimis în judecată.
Singurul impediment de a începe sau continua cercetarea disciplinară se referă la perioada suspendării contractului de muncă, suspendare care poate opera de drept sau prin voința uneia dintre părți în cazurile reglementate de lege. În astfel de cazuri însă suspendarea cercetării disciplinare operează doar pe perioada suspendării contractului, suspendare ce poate fi temporară (de exemplu, în cazul arestării preventive).
Formularea unei plângeri penale, începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată penală nu constituie fapte/evenimente ce atrag suspendarea raporturilor de muncă și, prin urmare, nu constituie impedimente pentru angajator de a începe sau continua cercetarea disciplinară dacă tot consideră că angajatul a săvârșit nu numai o faptă penală, ci, în același timp, și o abatere disciplinară, fiind suficient de notoriu că aceeași faptă poate atrage cumulativ atât o răspundere penală, cât și una disciplinară și/sau civilă.
Fapta de suspendare a raporturilor de muncă reprezintă, indiscutabil, o intervenție unilaterală în executarea contractului (deci, teoretic, nepermisă), intervenție care va putea fi considerată ca fiind una justificată (deci negeneratoare de despăgubiri) doar sub condiția ca angajatul să fie condamnat penal. Dacă angajatul nu va fi condamnat penal, intervenția unilaterală este considerată de legiuitor ca fiind o încălcare a contractului de muncă, aceasta fiind rațiunea prevederilor art. 52 alin. 2) din Codul muncii care obligă angajatorul să dezdăuneze pe angajat.
B. Îndreptățirea reclamantei la primirea de despăgubiri.
Întinderea/cuantumul despăgubirilor cuvenite.
3. În raport de interpretarea și concluziile menționate mai sus la lit. A pct. 2 și reținând că prin hotărârea penală depusă la dosar nu s-a dispus condamnarea penală a reclamantei, ci încetarea procesului penal față de aceasta (ca urmare a incidenței prescripției răspunderii penale), Tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptățită la despăgubirile reglementate în cuprinsul prevederilor art. 52 alin. 2) din Codul muncii.
4. În ceea ce privește întinderea/cuantumul despăgubirilor cuvenite, Tribunalul a reţinut următoarele:
a) Conform art. 52 alin. 2) din Codul muncii despăgubirea este cuvenită reclamantei în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, fiind „egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului”.
Prin raportare la conținutul normativ reprodus mai sus Tribunalul a reţinut că, în realitate, cuantumul despăgubirii este egal cu salariul și celelalte drepturi pe care reclamanta le-ar fi încasat pe perioada suspendării contractului.
b) În cea mai mare parte a perioadei de suspendare a contractului reclamanta a avut pierdută cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, circumstanțe în care aceasta nu ar fi putut încasa drepturile salariale corespunzătoare timpului normal de lucru săptămânal, ci pe cele corespunzătoare unui program redus de 4 ore pe zi, respectiv 20 de ore pe săptămână.
Concluzia rezultă din cuprinsul deciziei medicale asupra capacității de muncă nr. 1784/28.12.2022 în cuprinsul căreia se atestă că reclamanta are pierdută cel puțin jumătate din capacitatea de muncă.
c) În considerarea celor menționate mai sus, începând cu data emiterii deciziei medicale în discuție (începând cu data de 28.12.2022) despăgubirile cuvenite reclamantei sunt egale cu drepturile salariale cuvenite reclamantei pentru prestarea muncii cu jumătate de normă, adică în regim de 4 ore pe zi / 20 de ore pe săptămână.
d) Cât privește ziua de 27.12.2022, despăgubirea este cuvenită prin raportare la drepturile salariale cuvenite pentru prestarea muncii în regim normal, respectiv 8 ore pe zi/ 40 de ore săptămânal.
C. Temeinicia pretenției cu caracter accesoriu constând în acordarea dobânzii legale.
5. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat atât acordarea de despăgubiri, cât și „dobândă legală”.
a) Potrivit art. 1535 alin. 1) Cod civil „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege”.
Principiul răspunderii civile contractuale presupune astfel repararea integrală a prejudiciului suferit, ceea ce înseamnă atât acordarea prejudiciului efectiv, cât şi a beneficiului nerealizat, prevederile art. 1535 Cod civil citate mai sus constituind o aplicare practică a prevederilor art. 1530 și 1531 din Codul civil, toate aceste dispoziții fiind aplicabile părților conform art. 278 alin. (1) din Codul muncii.
Așadar, potrivit art. 1535 alin. (1) Cod civil reclamanta este îndreptățită la primirea de daune moratorii în condițiile în care cuantumul despăgubirii nu s-ar fi plătit „la scadență”.
b) În cazul de față, din cuprinsul art. 52 alin.2) din Codul muncii a rezultat că despăgubirea se acordă după soluționarea definitivă a procesului penal și odată cu reluarea activității.
Așadar, scadența obligației de plată a despăgubirii este data reluării activității, nefiind vorba despre date distincte corelative momentelor în care s-ar fi încasat lunar drepturile salariale pe perioada de suspendare.
c) În considerarea celor arătate mai sus a fost obligată pârâta să plătească reclamantei și dobândă legală penalizatoare aplicată cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei (conform celor arătate mai sus la lit. B), dobândă calculată începând cu data de 12.08.2024 și până la efectiva achitare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta MADR – AFIR solicitând schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare a arătat că în urma judecării cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. (…), prin Sentința penală nr.(…), Tribunalul Brăila – Secția penală, a încetat procesul penal, atât în ceea ce privește pe inculpatul (…), cât și pe inculpata (…), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale a inculpaților.
Totodată, prin Sentința penală nr.(…), astfel cum a fost completată prin Sentința Penală nr.(…), pronunțată de Tribunalul Brăila — Secția Penală, în dosarul nr.(…), ambele definitive, instanța a admis acțiunea civilă a AFIR, obligând inculpatul (…), în solidar cu inculpata (…), la plata sumei de 160.001,78 lei, reprezentând finanțare nerambursabilă, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere datorate de drept, potrivit dispozițiilor articolelor 119, 120 și 1201 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate până la data plății efective.
Ca urmare a soluționării definitive a dosarului penal nr. (…) prin încetarea dosarului penal pentru împlinirea termenului de prescripție, au încetat efectele suspendării dispuse prin decizia nr. (…), impunându-se reluarea contractului individual de muncă al salariatului, sens în care AFIR a emis Decizia nr. (…) prin care s-a dispus reluarea activității reclamantei pe funcția de consilier gr. IA în cadrul OJFIR V.
În ceea ce privește achitarea drepturilor salariale restante pentru perioada suspendării, potrivit art.52 alin. (2) din Codul Muncii, a susținut că este condiționată de constatarea nevinovăției salariatului, aspect despre care nu poate fi vorba în această cauză întrucât, în considerentele sentinței penale nr. 11 din data de 18.01.2024 pronunțată în dosarul nr. (…), definitivă, Tribunalul Brăila a reținut că actele materiale ale inculpatei (…) de a pune la dispoziția inculpatului (…) (fiul acesteia), în scopul folosirii la APDRP – OJPDRP V și OJPDRP B, a înscrisurilor false, anterior arătate, care au fost inclusiv anterior semnate de (…) în numele inculpatului (…) (fără existența vreunei împuterniciri oficiale și fără atestarea, nici măcar aparentă, a semnării lor de către altcineva decât titularul), conținând aspecte necorespunzătoare adevărului și, totodată (în cazurile unora dintre ele), nefiind semnate de către ceilalți titulari și nici cu acceptul ori, cel puțin, cunoștința lor, în scopul și cu rezultatul obținerii pe nedrept de către (…) P.F.A a sumei totale de 160.001,78 lei, echivalentă a 36.000 de euro, având ca sursă de finanțare Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala – FEADR (80%), respectiv fonduri naționale (20%), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de: complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prevăzută de dispozițiile articolului 48 alineatul 1 din Codul Penal, raportat la prevederile articolului 181 alineatul 1 din Legea nr. 78/2000 (versiunea în vigoare în perioada 01.02.2014 11.12.2020, astfel cum fusese modificată prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea prevederilor articolului 5 alineatul 1 din Codul Penal.
A invocat și Decizia nr. 15/2022 privind examinarea recursului în interesul legii prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:
,(…) o soluție de clasare sau de achitare în materie penală nu poate de plano să determine concluzia inexistenței vinovăției în cadrul raportului de muncă, iar nevinovăția nu se raportează doar la prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală (temei de drept care consfințește neîntrunirea condiției vinovăției pentru a se putea antrena răspunderea penală, având în vedere elementul subiectiv cerut de norma penală), în materia dreptului muncii fiind necesare verificări suplimentare în ceea ce privește săvârșirea faptei de către salariat care a determinat formularea plângerii penale. (…)
50. Similar cu soluția dată în dezlegarea chestiunii de drept prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, în patrimoniul salariatului nu s-a născut, ope legis, dreptul de a obține reparația bănească, ci un drept de creanță care trebuie confirmat pe cale judecătorească, fiind supus evaluării jurisdicționale, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale”.
A susținut că este cât se poate de evident că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile obligatorii pentru angajarea răspunderii civile contractuale, respectiv: o neexecutare totală sau parțială a contractului sau executarea să fie necorespunzătoare calitativ sau cantitativ, culpa sau vinovăția debitorului, prejudiciu, raport de cauzalitate.
Consideră că nu a acționat cu vinovăție atunci când a dispus suspendarea contractului individual de muncă al salariatului, legalitatea deciziei de suspendare fiind confirmată de instanțele judecătorești, iar interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor art. 52 alin. 2) din C.muncii făcută de instanța de fond este nelegală, prin aceasta încălcându-se principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincție.
A susţinut că în speța de faţă, vinovăția salariatei este stabilită de însăși instanța penală, care în baza faptelor constatate, o obligă pe aceasta la repararea prejudiciului cauzat AFIR, iar repunere în activitate a salariatului nu implică automat și despăgubirea acestuia cu drepturile de care a fost lipsit de perioada suspendării, despăgubire care este condiționată de lipsa de vinovăție a salariatului.
A mai susţinut că faptele au fost săvârșite de intimata-reclamantă în iunie octombrie 2012, iar AFIR a aflat de existenţa dosarului penal la data de (…), când DNA a adus la cunoștința AFIR despre existenta acestui dosar penal şi a solicitat să precizeze dacă se constituie parte civilă în cauză, iar în acest context, este evident că nu putea declanșa procedura cercetării disciplinare a salariatei, în condițiile în care trecuseră mai mult de 6 luni de la data săvârșirii faptelor, iar dispozițiile Codului muncii nu prevăd vreo posibilitate de repunere în termen într-o astfel de situație.
Cu privire la acordarea dobânzii legale aferentă sumelor solicitate cu titlu despăgubiri, apreciază că acest capăt de cerere trebuie respins, legiuitorul, prin modul în care a fost conceput și redactat art. 52 alin. (2) din Codul Muncii, a arătat foarte clar că voința sa este aceea că persoana al cărui contract de muncă a fost suspendat să primească cu titlu de despăgubiri doar salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării, sens în care a depus la dosar și practică judiciară.
Intimata (…) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
În motivare a arătat că antrenarea răspunderii civile a angajatorului în temeiul art. 52 alin. 2 din Codul muncii trebuie coroborat și cu dispozițiile art. 52 alin. 1 ipoteza a doua precum și cu dispozițiile art. 23 alin. 11 din Constituţia României.
A susținut că în cauză nu s-a constatat vinovăția penală, printr-o hotărâre de condamnare și care să reprezinte o încălcare a contractului de muncă prin fapte incompatibile cu atribuțiile de serviciu.
Față de dispozițiile art.23 alin.11 din Constituția României consideră că este neconstituțional ca în lipsa unei hotărâri de condamnare, persoana să fie considerată vinovată.
A susținut că ulterior soluției din procesul penal s-a solicitat reîncadrarea ceea ce reprezintă o continuare a contractului și care nu ar fi fost făcută dacă se considera că reclamanta era vinovată.
La data de 08.04.2025 apelanta a depus la dosar o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casaţie și Justiţie în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
1.Trebuie reținută existența vinovăției în cazul în care se dispune o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a prescripției răspunderii penale a salariatului, dar instanța penală constată săvârșirea faptei de către salariat? În acest caz, salariatul va fi reintegrat în funcția avută și va beneficia de prevederile art. 52 alin. 2 din Codul muncii privind acordarea despăgubirilor echivalente drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă, dispusă în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul muncii?
2.În condițiile în care răspunderea disciplinară poate fi antrenată în termen de 6 luni de la data producerii faptei, potrivita art. 252 alin.1 din Codul muncii, se poate considera hotărârea definitivă care constată săvârșirea infracțiunii de către salariat ca o împrejurare de repunere în termenul de a declanșa procedura disciplinară.
Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Justiție și Casație în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile formulată de către apelantul-pârât, a fost respinsă motivat de faptul că prima chestiune de drept formulată în cerere nu îndeplinește condiția de noutate, iar a doua chestiune nu îndeplinește condiția ca soluționarea cauzei pe fond să depindă de lămurirea acestui aspect.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate Curtea apreciază că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:
În speţă s-a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând salariul actualizat, mărit, indexat plus dobânda legală și drepturile de care a fost privată reclamanta pe perioada suspendării contractului de muncă, respectiv 27.12.2022-12.08.2024.
Contractul individual de muncă al intimatei a fost suspendat în temeiul dispozițiilor art. 52 alin. 1 lit. b teza a II-a din Legea nr. 53/2003, prin Decizia (…), iar prin Decizia nr. (…) s-a dispus reluarea activității ca urmare a soluționării dosarului penal prin sentința penală nr.(…) pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. (…), definitivă prin Decizia nr. (…) pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.
Problema de drept care trebuie tranșată în cauză este dacă este îndreptățită intimata să primească despăgubiri în baza dispozițiilor art. 52 alin.2 raportat la art. 52 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul muncii, potrivit cărora în cazurile prevăzute la alin. 1 lit. a şi b, dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară şi i se plătește, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
Analizând dispozițiile normei enunțate mai sus rezultă că acordarea de despăgubiri presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv constatarea nevinovăției salariatului şi îndeplinirea condițiilor de existență a răspunderii civile contractuale.
În ceea ce priveşte noțiunea de „constatare a nevinovăției salariatului” Curtea reține că prezintă relevanță Decizia nr.15/2022 pronunțată de către Î.C.C.J. – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-au reținut următoarele: „128. Conceptul de vinovăţie ca trăsătură generală a infracțiunii este autonom faţă de conceptul de nevinovăţie a angajatului, la care se referă dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii.”
În această decizie instanța supremă a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 116/2018, reținând următoarele: „134 Ceea ce este relevant pentru cauza de faţă este împrejurarea că, în această ultimă decizie, deşi Curtea Constituţională a analizat ipoteza suspendării contractului individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, cu toate acestea, precizează că, în planul dreptului muncii, soluția organului judiciar este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării; că, în măsura în care, prin soluția pronunțată, organul judiciar nu reține în mod tranșant că se află într-una dintre situațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunțată o hotărâre de condamnare și, prin urmare, clarificarea situației raportului de muncă necesită demersuri suplimentare.
Curtea reține că soluția de încetare a procesului penal în baza prevederilor art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală dispusă prin sentința penală nr.(…) a Tribunalului Brăila, definitivă prin Decizia nr. (…) a Curţii de Apel Galați, ca urmare a intervenirii prescripției, are relevanță doar în plan penal și nu este sinonimă nici cu inexistenţa faptelor imputate salariatei şi nici cu nevinovăţia acesteia în plan civil.
Curtea reţine că înțelesul noțiunii de „nevinovăție” din cuprinsul art.52 alin.2 nu are o definiție în Codul Muncii, iar sensul acesteia nu poate fi decât cel din ramurile de drept în care legiuitorul a reglementat definiții relevante, respectiv art.16 Cod civil, potrivit căruia vinovăţia/nevinovăţia reprezintă elemente ce ţin de atitudinea subiectivă a persoanei în cauză, care conştientizează sau ar trebui să conştientizeze natura ilicită a faptelor sale şi îşi asumă săvârşirea acestora, context în care consecințele produse sunt asumate şi pe deplin imputabile.
Astfel, contrar opiniei primei instanțe, angajatul nu are dreptul la despăgubiri în toate cazurile în care nu a suferit o condamnare și nu se poate reține automat că s-a probat nevinovăția angajatului prin încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei, ca unică condiție pentru atragerea răspunderii angajatorului şi că produce un efect direct și necondiționat asupra aplicabilității art. 52 alin. 2 Codul Muncii, fiind necesar să se verifice și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului.
În speţă, prin sentinţa penală nr.(…) a Tribunalului Brăila definitivă prin Decizia nr. (…) a Curţii de Apel Galați, a fost analizată acțiunea civilă exercitată de AFIR și a fost admisă, fiind obligaţi în solidar inculpaţii (…) și (…) să plătească părţii civile suma de 160.001,78 lei reprezentând finanţare nerambursabilă, precum și dobânzi și penalităţi de întârziere aferente.
În considerente s-a reţinut că faptele ilicite există, au fost comise de inculpaţi cu vinovăţie – intenţie directă, există prejudiciu și există legătură de cauzalitate.
În consecinţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, în speţă nu se poate reţine că prin soluţia pronunţată în dosarul penal s-a constatat nevinovăţia intimatei.
În plus, prin sentinţa civilă nr. (…) pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. (…) a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei nr. (…) prin care s-a dispus suspendarea raportului de muncă, instanța reţinând în considerente că „Rezultă în mod indubitabil că fapta penală pentru care reclamanta a fost trimisă în judecată este incompatibilă cu funcţia deţinută fiind îndeplinită și cea de a doua condiție prevăzută de art. 52 alin.1 lit. b teza a II-a din Codul Muncii.
… decizia nr. (…) privind suspendarea contractului de muncă al reclamantei (…) respectă dispozițiile legale…”.
Curte reţine că, din acest punct de vedere, s-a statuat legalitatea deciziei de suspendare a raportului de muncă în baza dispozițiilor legale prevăzute de art.52 alin.1 lit.b teza a II-a din Codul Muncii, neputând fi reținută în sarcina apelantei o faptă ilicită din perspectiva suspendării raportului de muncă.
Ori, încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei nu poate avea ca efect conferirea de drept, automat, a unui caracter ilicit faptei persoanei vătămate de a fi dispus măsura suspendării raporturilor de muncă în baza art.52 alin.1 lit. b teza a II-a din Codul Muncii, măsură prevăzută de lege şi menită să îi protejeze patrimoniul şi funcționarea în bune condiții a activității.
Angajatorul avea dreptul să dispună suspendarea contractului individual de muncă din inițiativa sa, drept recunoscut de lege, oportunitatea aplicării acestor prevederi fiind lăsată strict la aprecierea angajatorului, cu condiția trimiterii în judecată a angajatului pentru fapte incompatibile cu funcția deținută și acesta nu a fost în culpă când a emis decizia de suspendare, decizie legală şi temeinică, aşa cum s-a reţinut prin hotărâre judecătorească definitivă.
În speţă, lipsa culpei angajatorului rezultă cu mai multă evidenţă din confirmarea faptelor în materialitatea lor, de către instanţa penală.
În consecință, în cauză nu se identifică nici situația de constatare a nevinovăției angajatei al cărei raport de muncă a fost suspendat și nici o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție de angajator, conduita acestuia fiind în limitele exercitării cu bună credință a dreptului de a dispune suspendarea contractului de muncă până la soluționarea definitivă a dosarului penal privind fapte penale incompatibile cu funcția deținută.
Faptul că s-a dispus reluarea activității nu poate fi interpretat în sensul că i s-a recunoscut nevinovăţia angajatei, ci este doar consecinţă a faptului că suspendarea nu poate dura decât până la soluționarea dosarului penal când, în funcție de soluția pronunțată, fie încetează de drept în situațiile reglementate de art. 56 alin.1 lit.f) și h) din Codul Muncii, fie încetează suspendarea și angajatul îşi reia activitatea.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 480 alin. (2) Cod proc.civ., va admite apelul formulat de MADR – AFIR, împotriva sentinţei civile nr.(…) pronunţate de Tribunalul Vrancea, va schimba în tot sentinţa apelată şi în rejudecare va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
(decizie rezumată de judecător Alina SAVIN)