– art. 17 lit. b) Cod penal
– art. 192 alin. 1 Cod penal
– art. 488 alin. 2 lit. c) Cod civil
– art. 16 alin. 1 lit. b) teza I Cod procedură penală
– art. 16 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală
– art. 396 alin. 5 Cod procedură penală
Elementul material al infracțiunii de ucidere din culpă este reprezentat de orice acţiune sau inacţiune susceptibilă de a produce, direct sau indirect, decesul unei persoane. În speță, acţiunea care a condus la decesul victimei este aplicarea unei lovituri cu cuţitul în zona toracelui de către sora minoră. Datorită stării de minoritate a acesteia, nu poate fi antrenată răspunderea penală.
Acuzarea susţine că acţiunea minorei a fost posibilă în condiţiile în care inculpata (I1) nu şi-a îndeplinit obligaţia de supraveghere permanentă a copiilor săi minori şi nu a luat toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului, iar inculpata (I2) a lăsat la îndemâna copiilor un cuţit de mari dimensiuni.
În raport de natura acuzaţiei aduse, Curtea a reţinut că suntem în prezența unor infracţiuni comisive săvârșite prin omisiune şi anume uciderea s-a produs ca urmare a omisiunii autorilor care a constatat în nerespectarea unei obligaţii legale.
În ipoteza infracțiunilor omisive improprii nu este suficient să se constate că inculpatul ar fi putut împiedica producerea unui rezultat, fiind, în plus, necesar a se stabili că el avea şi obligația de a‐l împiedica. Cum legea penală impune în general indivizilor să se abțină de la comiterea unor acțiuni prin care ar leza valorile sociale ocrotite de un anumit text legal, nu se poate recunoaşte în baza aceluiaşi text o obligație generală a oricărei persoane de a împiedica producerea rezultatului tipic. O astfel de obligație subzistă doar atunci când între persoana ținută să acționeze şi valoarea socială ocrotită – care nu îi aparține – există o legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în privința evitării rezultatului vătămător pentru valoarea socială protejată de normă. Poziția de garant implică o relație specială de protecție între un subiect garant şi o valoare socială ocrotită, relație determinată de incapacitatea (totală sau parțială) a titularului valorii de a o proteja în mod autonom.
Potrivit art. 487 Cod civil, părinții au îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală a acestuia, art. 493 Cod civil, părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor, iar art. 516 Cod civil instituie obligația legală de întreținere între soți, rude în linie dreaptă sau frați şi surori. Obligaţia de supraveghere include, pe de o parte, paza copilului de o serie de împrejurări sau evenimente nedorite, pază care implică, cu cât copilul este mai mic, legătura nemijlocită cu acesta, suplinindu-i astfel lipsa de discernământ, iar pe de altă parte, pe măsură ce copilul creşte, supravegherea se realizează şi prin îndrumare, informare, atenţionare, educare. Obligaţia de pază a copiilor nu trebuie dusă la extrem, fiind practic imposibil ca permanent să te afli lângă acesta.
Curtea a reţinut că inculpata (I1) şi-a respectat obligaţia de supraveghere impusă de lege și că în raport de situaţia existentă la momentul comiterii faptei nu se prefigura nicio situaţie potenţial periculoasă care să necesite o pază mai strictă a mamei minorilor.
Inculpata (I1) este acuzată şi de faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului. Curtea subliniază că această obligaţie este reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. 2 lit. c) Cod civil. Pe de o parte, parchetul nu precizează ce anume suplimentar trebuia să facă inculpata şi nu a făcut, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar constata existenţa unei asemenea încălcări nu este suficient pentru a reţine culpa în producerea rezultatului, ci este necesar să se stabilească în ce măsură respectiva încălcare a influenţat producerea acestuia. Chiar dacă această acţiune ar putea o constitui o cauză de minimis a urmării periculoase produse, trebuie analizat şi rolul avut în lanţul cauzal.
În ceea ce priveşte acuzaţia adusă inculpatei (I2) şi anume aceea că a lăsat la îndemâna copiilor un cuţit de bucătărie, Curtea a reţinut că probele administrate nu o susţin.
Întrucât în sarcina celor două inculpate nu se poate reţine existenţa unei conduite care să corespundă tiparului infracţional al elementului material, analiza celorlalte elemente de tipicitate obiectivă şi subiectivă nu s-a mai impus.
Soluţia de achitare a celor două inculpate dispusă de instanţa de fond este corectă, dar temeiul nu. Având în vedere că prin acţiunea martorei (C1) s-a produs moartea victimei (C2), legătura de cauzalitate fiind stabilită fără echivoc prin raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, Curtea a reţinut că fapta este tipică obiectiv, dar a fost comisă de altă persoană decât inculpatele din prezenta cauză.
Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori
Decizia penală nr. 705 din 11 decembrie 2024
Prin Sentinţa penală nr. (…)/14.07.2023 pronunţată de Judecătoria (…) s-a dispus, în baza art. 396 alin. 5 Cod procedură penală, cu referire la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I Cod procedură penală, achitarea inculpatei (I1) (fiica lui (…) și (…), născută la data de (…) în (…), jud. (…), domiciliată în (…), cu domiciliul procedural ales la Cab Av. (…), (…), CNP (…), fără antecedente penale, căsătorită), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 1 Cod penal, iar în baza art. 396 alin. 5 Cod procedură penală, cu referire la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I Cod procedură penală, achitarea inculpatei (I2) (fiica lui (…) şi (…), născută la data de (…) în (…), domiciliată în (…), cu domiciliul procedural ales la Cab Av. (…), (…), CNP (…), fără antecedente penale, căsătorită), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 1 Cod penal.
S-a constatat că persoana vătămată (Pv), tatăl victimei, nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria (…) din 20.12.2022 – dosar (…)/P/2021, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatelor (I1) şi (I2), pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, prev. și ped. de art. 192 alin. 2 Cod penal.
Din conţinutul dosarului, instanţa de fond a reţinut în fapt că, în data de 17.07.2020, în jurul orelor 21:00, cele două inculpate, bunica, respectiv mama victimei, se aflau în locuinţa bunicii situată în (…), împreună cu victima şi ceilalţi 3 copii ai inculpatei (I1), locuinţa fiind compusă din bucătărie şi două camere, fiind poziţionate una în continuarea celeilalte (tip vagon). În timp ce cei doi copii mai mari se jucau în curtea imobilului, minora (C1), în vârstă de 7 ani şi fratele său (C2) în vârstă de 6 ani se jucau în camera amplasată între bucătărie şi camera mică, în care se aflau bunica şi mama. Cei doi copii se jucau printre altele cu o minge şi la un moment dat, certându-se pentru minge, fetiţa s-a deplasat în bucătărie, din sertarul de sub masă a luat un cuţit cu care a intenţionat să spargă mingea, însă victima s-a îndreptat spre ea, a strâns-o în braţe, moment în care s-a înţepat în cuţit, acesta decedând la spital la scurt timp după incident.
În momentul în care victima a suferit leziunea care a condus la deces, mama şi bunica se aflau în camera alăturată, uşa dintre camere fiind închisă, dar neasigurată, unde vorbeau la telefon cu tatăl minorilor, aflat la muncă în Franţa.
Instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, pentru care inculpatele au fost trimise în judecată, în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 1 Cod penal, reţinând că pentru reţinerea formei agravante este necesar ca uciderea din culpă să se fi datorat nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, ori în speţă niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă.
În sarcina bunicii, inculpata (I2), s-a reţinut infracţiunea de ucidere din culpă, neindicându-se însă care obligaţie legală a fost încălcată. Cu privire la această inculpată, instanţa de fond a reţinut că obligaţia generală prevăzută în Codul civil de supraveghere a minorilor (art. 487 şi 493 Cod civil) este o obligaţie subsidiară obligaţiei părinţilor şi, în situaţia concretă din prezenta speţă, în care mama se afla în locuinţă, doar mamei îi incumba obligaţia supravegherii minorilor.
În ceea ce o priveşte pe inculpata (I1), aşa cum rezultă din declaraţia dată de inculpată (fila 20), precum şi din declaraţia dată de inculpata (I2) în faţa instanţei de fond (fila 24) şi din declaraţia minorei (C1) (fila 25), instanţa de fond a reţinut că la data săvârşirii faptei inculpata se afla în camera alăturată celei în care se jucau minorii, fiind vorba despre minori de 7, respectiv de 6 ani, care la această vârstă trebuie să experimenteze deprinderi de natură să le formeze un stil de viaţă independent şi nu se impune să fie supravegheaţi în permanenţă de către un adult, cei doi minori nu au fost lăsaţi singuri acasă, mama aflându-se în încăperea alăturată.
Potrivit dispoziţiilor art. 487 şi 493 Cod civil, părinţii au obligaţia generală de supraveghere a copiilor, dar în prezenta speţă copiii nu au fost lăsaţi nesupravegheaţi, mama nefiind plecată din locuinţă, prin urmare nu se poate reţine că în cauză ar fi fost încălcată norma legală ce instituie obligaţia cu titlu general de supraveghere. De altfel, copiii s-au jucat şi în alte rânduri împreună, ceilalţi 2 mai mari se jucau în curtea imobilului, mama aflându-se în locuinţă, prezenţa acesteia în proximitatea imediată a copiilor asigurând posibilitatea de a interveni în situaţia în care se iveşte un pericol. În speţă însă, pericolul nu a putut fi anticipat de către adult şi nu putea fi prevenit decât dacă mama s-ar fi aflat chiar lângă copii şi poate nici atunci, în foarte multe situaţii urmarea gravă depinzând de viteza de reacţie a adultului, chiar dacă acesta se află la un pas de copil.
Din declaraţia inculpatei (I2) a rezultat că părinţii şi bunica le-au insuflat copiilor ideea de bine şi rău, au luat toate măsurile pentru a-i feri de pericole, mai cu seamă că mama şi bunica, potrivit etniei din care fac parte, în mod tradiţional se îngrijesc de familie şi de casă şi nu sunt angajate în muncă, învăţându-i pe copii că nu au voie să folosească obiecte ascuţite, inculpata (I2) relatând că cei doi minori mai mici ca vârstă nu foloseau nici măcar furculiţa, ci lingura pentru a mânca, tocmai pentru a evita accidentele casnice. Inculpata (I1) nu avea cum anticipa că minora se va deplasa în bucătărie şi din sertarul de sub masă în care în mod obişnuit ţineau tacâmurile va lua un cuţit cu intenţia de a sparge mingea.
În rechizitoriu s-a reţinut că bunica ar fi lăsat cuţitul la îndemâna copiilor, însă din probatoriul administrat în faţa instanţei, mai cu seamă din depoziţia minorei (C1), care datorită vârstei la care s-a petrecut fapta, nu avea capacitatea intelectuală de a construi variante alternative de descriere a modului în care s-a produs fapta, rezultă cu certitudine că bunica nu a lăsat cuţitul la îndemâna copiilor, ci l-a ţinut în încăperea destinată unui astfel de obiect, în bucătărie, în sertarul cu tacâmuri, procedând în modul în care procedează toate familiile cu copii.
Bunicii i s-a reţinut că ar fi şters urmele infracţiunii, aspect cu privire la care instanţa de fond nu a fost de acord din două considerente. În primul rând nu avea cum să anticipeze că nepotul ei va deceda la spital, speranţa oricărui părinte/bunic fiind aceea că o minune îl va salva, iar în al doilea rând trebuie avut în vedere că urmele unei astfel de infracţiuni sunt şocante şi pentru persoanele care sunt obişnuite să vadă sânge, dar cu atât mai mult pentru fraţii victimei care au suferit un şoc şi cărora vederea acestor urme putea să le provoace traume psihologice mult mai grave. În condiţiile în care constant s-a susţinut în dosar pe parcursul urmăririi penale că minora (C1) a fost cea care a avut în mână cuţitul în momentul în care victima s-a înţepat şi nu a existat vreo altă variantă susţinută de cineva, nici măcar de fetiţă cu privire la vreo altă persoană posibil responsabilă pentru înţeparea victimei, conduita bunicii şi acţiunile acesteia în sensul îndepărtării urmelor de sânge nu pot fi apreciate ca fiind săvârşite cu intenţia de a şterge urmele, de a îngreuna cercetările, etc.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatei (I2), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 1 Cod penal, reţinând că inculpata nu avea vreo obligaţie în supravegherea minorilor, împrejurarea că fapta s-a petrecut în locuinţa bunicii, în timp ce aceasta se afla în imobil nu atrage răspunderea penală a acesteia, neputându-se constata vreo acţiune materială sau inacţiune corelativă vreunei obligaţii, care să se circumscrie infracţiunii de ucidere din culpă.
În ceea ce o priveşte pe inculpata (I1), instanţa de fond a dispus achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. 1 Cod penal, reţinând că inculpata nu şi-a încălcat obligaţia legală de supraveghere a minorilor, norma generală prevăzută de Codul civil, invocată ca temei în cauză nu presupune supravegherea permanentă, cu prezenţă fizică, ci trebuie adaptată vârstei copiilor care la 6-7 ani au dezvoltarea intelectuală şi au dobândit cunoştinţele necesare desfăşurării unor anumite activităţi într-un anumit interval de timp în absenţa prezenţei fizice a părinţilor.
În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, elementul material constă dintr-o acţiune sau inacţiune susceptibilă a produce direct sau indirect decesul unei persoane, fără ca făptuitorul să urmărească sau să accepte o consecinţă vătămătoare a faptei sale.
Între acţiunile imputate inculpatelor şi deces nu există raport de cauzalitate, acesta datorându-se unei fapte determinate comise de către o persoană care nu are vârsta legală pentru a răspunde penal. În fapt, inculpatele nu au facilitat în niciun mod decesul victimei, decesul acesteia survenind în împrejurări care, în mod normal, nu presupun existența sau bănuiala rezonabilă a unei stări de pericol pentru integ(I2)tea corporală/viaţa minorilor care se jucau. Luarea de către minora (C1) a unui obiect de uz casnic care există în absolut toate gospodăriile, obiect care se afla depozitat corect într-un sertar din bucătărie, nu poate constitui niciodată o inacţiune culpabilă unei alte persoane, inclusiv a părinţilor.
Sub aspectul dreptului penal general, culpa ca formă a vinovăţiei poate îmbrăca două forme principale; cu prevedere şi fără prevedere. În speţă, variante culpei cu prevedere este exclusă, prin urmare poate fi analizată varianta culpei fără prevedere. Uzual, această formă a culpei, indicată deseori în doctrină ca fiind neglijenţă, presupune ca făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Din examinarea sării de fapt şi a probelor administrate nu rezultă niciun indiciu că inculpatele ar fi avut posibilitatea de a prevedea rezultatul jocului copiilor, activitate care în sine nu prezintă riscuri pentru cei implicaţi.
S-a menţionat că în derularea obiectivă a faptelor, între atitudinea culpabilă care se impută inculpatelor şi rezultatul produs – decesul victimei s-a interpus o acţiune a minorei (C1), care a fost calificată ca fiind o ucidere din culpă, respectiv altă culpă ca formă a vinovăţiei, diferită şi sub aspect substanţial şi material de culpa imputată inculpatelor. Prin urmare, admițând acuzațiile aduse inculpatelor, din punct de vedere silogistic, ar însemna ca un făptuitor să acționeze cu o formă a culpei determinând/facilitând o altă formă de culpă a unei alte persoane, ceea ce din perspectiva raționamentului logic nu este posibil.
Apelul declarat:
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria (…) solicitând, admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi în urma rejudecării să se dispună condamnarea inculpatelor (I1) şi (I2) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de ucidere din culpă, prevăzute de art. 192 alin. 1 Cod penal.
În motivarea apelului parchetul arată că din probele administrate în cauză rezultă dincolo de orice dubiu vinovăţia inculpatelor în săvârşirea faptelor de care sunt acuzate. Astfel, din declaraţiile inculpatelor coroborate cu cele ale martorei (I1) Suzana rezultă că inculpatele se aflau într-o cameră alăturată camerei în care se jucau cei doi minori, având uşa închisă. Se constată că inculpata (I1) nu a exercitat supravegherea celor doi minori şi nu a verificat ce fac, în condiţiile în care a afirmat că a auzit la un moment dat că cei doi se certau pentru o minge, iar în situaţia în care ar fi intervenit pentru a aplana starea conflictuală dintre cei doi minori ar fi prevenit producerea evenimentului care a dus la decesul minorului (C2) de 6 ani. Pe de altă parte, a considerat că inculpata (I2) a favorizat producerea incidentului prin faptul că a lăsat cuţitul la îndemâna minorei pe masa din sufragerie, conform declaraţiei inculpatei din faza de urmărire penală sau pe masa din bucătărie, conform declaraţiei minorei.
La data de 10.01.2024, inculpatele intimate (I1) şi (I2) au depus la dosar concluzii scrise, solicitând menţinerea soluţiei de achitare pronunţată de prima instanţă, menţionând faptul că din probele administrate a reieşit că acel cuţit nu a fost lăsat la întâmplare, ci a fost pus la locul său, faptul că nu a fost încălcată obligaţia de supraveghere a minorilor de către inculpata (I1), precum şi faptul că inculpatele nu se fac vinovate de ştergerea urmelor infracţiunii, raportat la declaraţiile administrate în cauză. Inculpatele au solicitat curţii să aibă în vedere şi conduita procesuală a acestora, fiind prezente în faţa organelor judiciare în toate fazele procesuale, precizând totodată că regretă sincer evenimentul produs, care le-a afectat puternic atât pe ele, cât şi întreaga familie.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, atât prin prisma motivelor de apel invocate de apelant, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod de procedură penală şi art. 420 alin. (10) Cod de procedură penală, Curtea a constatat următoarele:
Starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpata (I1) avea 4 copii şi anume (C2) (6 ani), (C1) (7 ani), (C3) (9 ani) şi (C4) (13 ani). Soţul inculpatei (I1), (S) era plecat la muncă în Franţa. Inculpata (I2) este mama inculpatei (I1). În data în data de 17.07.2020, în jurul orei 19:00, inculpatele (I1) şi (I2) şi cei 4 copii minori se aflau la locuinţa situată în (…). După ce au luat masa de seară, în jurul orei 21:00, inculpatele s-au retras într-o cameră pentru a putea vorbi la telefon cu soţul inculpatei (I1). În camera alăturată au rămas să se joace cei doi copii mai mici, (C2) şi (C1), în timp ce cei mari (C3) şi (C4) au ieşit să se joace în curte. Din camera în care se aflau inculpatele se putea auzi că cei doi copii mai mici se joacă cu mingea, strigau şi făceau gălăgie. La un moment dat, minora (C1) s-a supărat pe fratele ei şi s-a deplasat în bucătărie de unde a luat un cuţit şi a vrut să spargă mingea. În timp ce minora ţinea mingea în mâna stângă, iar în dreapta cuţitul, fratele ei au venit spre ea cu intenţia de a i-o lua. A prins-o în braţe şi s-a înţepat în cuţit şi a căzut. Alertate de strigătele minorei şi de plânsul minorului, cele două inculpate au venit din încăperea alăturată şi au constatat existenţa rănirii minorului (C2) şi au solicitat intervenţia ambulanţei. Minorul a fost transportat de urgenţă la spital unde a fost diagnosticat cu plagă înjunghiată hemitorace stâng. În aceeaşi zi, la ora 23:30, a intervenit decesul minorului.
Analiza tipicităţii:
Elementul material este reprezentat de orice acţiune sau inacţiune susceptibilă de a produce, direct sau indirect, decesul unei persoane, iar în speţă, constă în acţiunea de ucidere a victimei (C2).
Curtea a reţinut că acţiunea care a condus la decesul victimei (C2) este aplicarea unei lovituri cu cuţitul în zona toracelui de către minora (C1). Datorită stării de minoritate a acesteia, nu poate fi antrenată răspunderea penală.
În urma acţiunii martorei minore (C1), victima a suferit o leziune pe faţa anterioară a hemitoracelui stâng, cu interesarea sacului pericardic şi a ventriculului stâng prin acţiunea unui corp înţepător care a cauzat o hemoragie internă (hemotorax şi hemopericard) care a condus la decesul victimei (C2). Între leziune şi deces există legătură de cauzaliate directă.
Acuzarea susţine că acţiunea minorei a fost posibilă în condiţiile în care inculpata (I1) nu şi-a îndeplinit obligaţia de supraveghere permanentă a copiilor săi minori şi nu a luat toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului, iar inculpata (I2) a lăsat la îndemâna copiilor un cuţit de mari dimensiuni.
În raport de natura acuzaţiei aduse, Curtea a reţinut că suntem în prezența unor infracţiuni comisive săvârșite prin omisiune şi anume uciderea s-a produs ca urmare a omisiunii autorilor care a constatat în nerespectarea unei obligaţii legale, fiind incidente dispoziţiile art. 17 lit. a) Cod penal (în cazul inculpatei (I1) şi respectiv printr-o inacţiune anterioară, au creat o stare de pericol pentru valoarea socială protejată care a înlesnit producerea rezultatului, fiind incidentă dispoziţia cuprinsă în art. 17 lit. b) Cod penal (în cazul inculpatei (I2).
În acord cu cele reţinute de doctrină, Curtea consideră că în ipoteza infracțiunilor omisive improprii nu este suficient să se constate că inculpatul ar fi putut împiedica producerea unui rezultat, fiind, în plus, necesar a se stabili că el avea şi obligația de a‐l împiedica. Cum legea penală impune în general indivizilor să se abțină de la comiterea unor acțiuni prin care ar leza valorile sociale ocrotite de un anumit text legal, nu se poate recunoaşte în baza aceluiaşi text o obligație generală a oricărei persoane de a împiedica producerea rezultatului tipic. O astfel de obligație subzistă doar atunci când între persoana ținută să acționeze şi valoarea socială ocrotită – care nu îi aparține – există o legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în privința evitării rezultatului vătămător pentru valoarea socială protejată de normă.
Poziția de garant implică o relație specială de protecție între un subiect garant şi o valoare socială ocrotită, relație determinată de incapacitatea (totală sau parțială) a titularului valorii de a o proteja în mod autonom.
Față de enumerarea limitativă din art. 17 Cod penal a ipotezelor în care omisiunea poate fi asimilată acțiunii, relevante pentru prezenta cauză sunt ipotezele în care funcţia de protecţie a garantului decurge dintr-o legătură naturală în ceea ce o priveşte pe inculpata (I1).
Această situaţie are la bază obligațiile legale stabilite potrivit Codului civil între soți, între părinți şi copii etc. Astfel, potrivit art. 487 Cod civil, părinții au îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală a acestuia, art. 493 Cod civil, părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor, iar art. 516 Cod civil instituie obligația legală de întreținere între soți, rude în linie dreaptă sau frați şi surori. Obligaţia de supraveghere include, pe de o parte, paza copilului de o serie de împrejurări sau evenimente nedorite, pază care implică, cu cât copilul este mai mic, legătura nemijlocită cu acesta, suplinindu-i astfel lipsa de discernământ, iar pe de altă parte, pe măsură ce copilul creşte, supravegherea se realizează şi prin îndrumare, informare, atenţionare, educare. Obligaţia de pază a copiilor nu trebuie dusă la extrem, fiind practic imposibil ca permanent să te afli lângă acesta. Inculpata (I2) este bunica minorilor, prin urmare aceasta avea doar o obligaţie subsidiară de supraveghere. De astfel, acuzarea nu vizează încălcarea acestei obligaţii, ci i se impută faptul că prin omisiunea sa de a pune cuţitul într-un loc la care minorii să nu aibă acces a creat o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Curtea, în acord cu prima instanţă, a reţinut că inculpata (I1) şi-a respectat obligaţia de supraveghere impusă de lege. Astfel, inculpata (I1) se găsea în aceeaşi locuinţă cu victima şi minora (C1), în camera învecinată. Vârsta copiilor – 6 şi 7 ani – nu impunea o prezenţă permanentă a mamei, aceştia având deja noţiuni despre bine şi rău, permis şi interzis, ca urmare a educaţiei primite. Mai mult decât atât, Curtea a reţinut din declaraţia coinculpatei (I2), că minorii aveau reprezentarea că cuţitul este un obiect potenţial periculos, aceştia fiind îndemnaţi să folosească doar lingura atunci când se hrănesc, pentru a nu se răni. Totodată, declaraţiile concordante ale celor două inculpate şi ale minorei (C1) relevă faptul că acel cuţit nu se afla în camera în care se jucau copiii, ci în bucătărie, pus la locul lui, în sertar. În consecinţă, Curtea a reţinut că în raport de situaţia existentă la momentul comiterii faptei nu se prefigura nicio situaţie potenţial periculoasă care să necesite o pază mai strictă a mamei minorilor.
Curtea a mai reţinut că inculpata (I1) este acuzată şi de faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului. Curtea subliniază că această obligaţie este reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. 2 lit. c) Cod civil. Pe de o parte, parchetul nu precizează ce anume suplimentar trebuia să facă inculpata şi nu a făcut, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar constata existenţa unei asemenea încălcări nu este suficient pentru a reţine culpa în producerea rezultatului, ci este necesar să se stabilească în ce măsură respectiva încălcare a influenţat producerea acestuia. Chiar dacă această acţiune ar putea o constitui o cauză de minimis a urmării periculoase produse, trebuie analizat şi rolul avut în lanţul cauzal.
În ceea ce priveşte acuzaţia adusă inculpatei (I2) şi anume aceea că a lăsat la îndemâna copiilor un cuţit de bucătărie, Curtea a reţinut că probele administrate nu o susţin. Astfel, probatoriul administrat în cauză rezultă că după terminarea mesei de seară, inculpata (I2) a strâns vesela şi tacâmurile, iar cuţitul l-a pus în sertarul din bucătărie. Curtea, analizând declaraţiile martorei (C1) cu privire la locul de unde a luat cuţitul, a constatat că aceasta arată constant că din bucătărie. În toate cele trei declaraţii, martora plasează cuţitul în zona mesei de bucătărie. În prima declaraţie arată că cuţitul era pe o poliţă sub masa de bucătărie, în cea de-a doua pe masa de bucătărie, iar în cea de-a treia din sertarul situat sub tăblia mesei. Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, dar şi din planşa fotografică întocmită cu această ocazie se constată că masa din bucătărie este locul unde familia obişnuia să ţină vesela, tacâmuri, oale, cratiţe. Potrivit acestora, pe masă se găsea vesela, iar pe poliţa de sub masă, celelalte obiecte utilizate pentru pregătirea şi servirea mesei. Precizăm că masa era acoperită cu o faţă de masă care ajungea până la nivelul pardoselii, prin urmare obiectele aflate pe poliţa descrisă nu se pot vedea în fotografie, dar nici nu se poate susţine că sunt lăsate la îndemâna cuiva, ci sunt puse la locul lor obişnuit. Coroborând declaraţiile martorei cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi cu planşa foto, Curtea a reţinut că minora (C1) a luat cuţitul de pe poliţa situată sub masa de bucătărie. În condiţiile în care cuţitul se afla la locul său obişnuit, concluzia care decurge logic este aceea că instrumentul respectiv nu a fost lăsat neglijent. Mai mult decât atât, impunerea obligaţiei de a folosi doar lingura atunci când se hrănesc este de natură să creeze convingerea că utilizarea cuţitului de către copii este un lucru interzis.
Cu privire la locul unde s-a aflat cuţitul au mai fost administrate şi alte probe testimoniale, iar declaraţiile martorilor, dar şi de cele ale inculpatelor.
Singulară este declaraţia dată în calitate de suspect de inculpata (I2) în care arată că acel cuţit a rămas pe masa de sticlă din camera unde au luat masa, unde este posibil să-l fi uitat. În condiţiile în care aceasta este singulară şi indică o oarecare probabilitate, nu este aptă să conducă la înlăturarea tuturor celorlalte probe antereferite.
Prin urmare, întrucât în sarcina celor două inculpate nu se poate reţine existenţa unei conduite care să corespundă tiparului infracţional al elementului material, analiza celorlalte elemente de tipicitate obiectivă şi subiectivă nu s-a mai impus.
Soluţia de achitare a celor două inculpate dispusă de instanţa de fond este corectă, dar temeiul nu. Având în vedere că prin acţiunea martorei (C1) s-a produs moartea victimei (C2), legătura de cauzalitate fiind stabilită fără echivoc prin raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, Curtea a reţinut că fapta este tipică obiectiv, dar a fost comisă de altă persoană decât inculpatele din prezenta cauză.
Ca atare, apelul declarat de parchet a fost admis pentru acest motiv şi a fost schimbat temeiul achitării celor două inculpate din dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. b) teza I Cod procedură penală, în art. 16 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală, cu menţinerea celorlalte dispoziţii care nu contravin prezentei decizii.
(Decizie redactată și rezumată de judecător Denisa Daniela VIDICAN)