Prin Ordinul nr. 50/1990 au fost precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionării. În anexe au fost prezentate sub formă de liste locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990.
Activitatea de șofer pe un autoturism, nu se regăseşte în anexa 2 a Ordinului 50/1990.
Nu există un drept recunoscut de lege unui salariat doar prin desfăşurarea activităţii în condiţii grele, pentru care a primit şi spor la salariu pentru ca acesta să poată pretinde o recunoaştere directă a beneficiului lucrului în grupa superioară de muncă. Tipul de activitate pe care a desfăşurat-o trebuie să se regăsească în anexa legii.
Indiferent de condițiile de temperatură din Irak, în zona unde reclamantul și-a desfășurat activitatea, cât timp funcția pe care acesta a îndeplinit-o, șofer autoturism (șofer pe mașina directorului) nu se regăsește în Ordinul 50/1990, nu se poate dispune încadrarea în grupa a II-a de muncă.
Cu privire la domeniul de aplicare a HG nr. 1223/1990, încadrarea în grupe superioare de muncă nu se aplică decât personalului care presta activități specifice în cadrul șantierului de construcții-montaj, și nu întregului personal.
Dispozițiile Decretului 112/1965 nu sunt relevante în cauză, întrucât nu conțin dispoziții referitoare la încadrarea în grupe superioare de muncă.
În ceea ce privește perioada lucrată în Ucraina, tipul de activitate desfășurată este susceptibilă de a fi încadrată în grupă superioară de muncă, pct. 208 din anexa 2 la Ordinul 50/1990, respectiv în Scrisoarea MMPS nr. 96/DA/12.04.1996 a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
Aspectul care rămâne în discuție este timpul de lucru în care reclamantul a desfășurat această activitate. În raport de specificul activității, transport utilaje România-Ucraina, acesta nu putea conduce astfel de autovehicule peste 70% din timpul de lucru. De altfel, și din depozițiile martorilor se poate concluziona că o astfel de activitate nu era permanentă, că între curse efectua altfel de activități (transport materiale, reparații etc.). Prin urmare, pentru această perioadă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, privind timpul de lucru.
Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale
Decizia civilă nr. 447 din 16 mai 2024
Prin sentinţa civilă nr. … pronunţată de Tribunalul Vrancea a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul … în contradictoriu cu pârâta SC …
Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18.07.2023 nr. … pe rolul Tribunalului Vrancea – Secţia I Civilă reclamantul … a chemat în judecată pe pârâta … SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se rețină că munca prestată în perioadele 23.01.1985 – 12.06.1987, 24.08.1989 – 30.09.1991, 10.01.1992 – 03.09.1993, 30.03.1995 – 22.11.1995 și 31.01.1996 – 12.12.1997 se încadrează în grupa a doua de muncă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioadele indicate în petitul acțiunii a fost angajat al pârâtei și a prestat muncă în străinătate pe diverse șantiere din Ucraina și Irak, exercitând funcție de conducător auto pe vehicule de peste 40 t, munca încadrându-se în grupa a doua conform HG 1223/1990.
Pârâta … SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
Pârâta a învederat că în cadrul societății nu s-a întocmit niciun document de către Consiliul de Administrație prin care să fie nominalizat personalul care lucrează în grupa a doua de muncă conform HG nr. 1223/1990 sau Ordinului nr. 50/1990, niciunui angajat nefiindu-i recunoscută încadrarea muncii în grupe superioare.
În dovedirea cererii s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând acţiunea de faţă prin prisma motivelor formulate, a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, Tribunalul a reținut următoarele:
Deși reclamantul a indicat că munca prestată se încadrează în grupa a doua de muncă conform HG nr. 1223/1990, Tribunalul a reţinut că examinarea temeiniciei cererii trebuie realizată și în raport cu prevederile Ordinului 50/1990.
În ceea ce privește dispozițiile HG nr. 1223/1990, Tribunalul a reținut că actul normativ în discuție cuprinde 2 articole ce au următorul conținut:
Art. 1 Personalul care este în activitate şi care a lucrat la locurile de muncă sau activităţile cu condiţii de muncă nocive, grele sau periculoase de pe șantierele de construcţii-montaj, grupurile de șantiere şi întreprinderile-şantier, inclusiv unităţile de deservire ale acestora: bazele de producţie, depozitele, laboratoarele, unităţile de mecanizare se încadrează în grupa a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru întreaga perioadă efectiv lucrata după 18 martie 1969.
Art. 2 Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa a II-a de muncă, se face de consiliile de administraţie, împreună cu sindicatele libere din unităţi.
În ceea ce privește dispozițiile Ordinului 50/1990, Tribunalul a notat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 2, 3, 6, 7, 8 şi 13 din Ordinul nr. 50/1990 privitor la încadrarea în grupele de muncă, pentru a se putea reţine că munca prestată de un angajat se încadrează în grupa a doua de muncă este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– locul de muncă să se înscrie în una din ipotezele prevăzute în Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 125/1990;
– angajatul să fi lucrat cel puţin 70% din programul de lucru într-un astfel de loc de muncă.
Potrivit pct. 208 al Ordinului nr. 50/1990 adoptat de ministrul muncii şi ocrotirilor sociale, ministrul sănătăţii şi preşedintele Comisiei naţionale pentru protecţia muncii, se încadrează în categoria a II-a de muncă activitatea șoferilor care deservesc autocamioane (inclusiv asimilate acestora) cu capacitatea de transport de cel puţin 10 tone.
Prin Scrisoarea MMPS nr. 96/DA/12.04.1996, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a precizat că şoferii care deservesc autocamioane cu capacitatea de transport de cel puţin 4 tone şi lucrează în condiţii similare cu cei prevăzuţi la poz. 208 din anexa nr. 2 la Ordinul 50/1990 completat cu avizele ulterioare, beneficiază de grupa a II-a de muncă pentru perioada lucrată după 18.03.1969.
Instanțele judecătoreşti au considerat în mod constant că această Scrisoare are caracter normativ, dându-i eficienţa specifică în soluţiile pronunţate.
Consecvent acestei practici unitare, Tribunalul a considerat în acelaşi sens aplicabilitatea acestei Scrisori a MMPS nr. 96/DA/12.04.1996 şi în cazul particular al reclamantului.
Ordinul nr. 50/1990 stabileşte la art. 6 şi procedura de nominalizare a persoanelor care se încadrează în grupa a II-a de muncă, stipulându-se faptul că această nominalizare se face de către „conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective”.
După cum se observă, indiferent de normele legale incidente, legiuitorul a stabilit în sarcina angajatorilor atribuții specifice în ceea ce privește încadrarea muncii în grupa a doua, în esență, fiind vorba despre identificarea locurilor de muncă în cadrul cărora se execută activitățile stipulate în anexa 2, identificarea condițiilor concrete de muncă de la aceste locuri de muncă și nominalizarea personalului beneficiar al grupei a doua.
Trebuie însă menționat că simpla desfășurare a activităților menționate în anexa 2 nu prezumă, în mod absolut, încadrarea muncii în grupa a doua, concluzie ce rezultă din cuprinsul art. 4, 5 și 6.
Tribunalul a reținut, din cuprinsul HG 1223/1990 și Ordinul 50/1990, că obligația de identificare și nominalizare a locurilor de muncă în grupe superioare nu revenea oricărui angajator, ci doar acelora unde existau astfel de locuri de muncă.
Prin urmare, pasivitatea unui angajator care nu a parcurs procedurile specifice reglementate în HG nr. 1223/1990 și Ordinul nr. 50/1990 poate fi consecința faptului că în unitatea respectivă nu existau locuri de muncă încadrabile în grupe superioare.
Cu toate acestea, nu este exclusă nici ipoteza ca anumite unități să nu fi îndeplinit (indiferent de motive) procedurile de nominalizare a locurilor de muncă, deși în cadrul acestora existau locuri de muncă încadrabile în grupe superioare.
Într-o astfel de ipoteză (posibilă și plauzibilă) împrejurarea că unitatea angajatoare nu a procedat la nominalizarea locurilor de muncă încadrate în grupa a II-a nu constituie, în sine, un argument suficient pentru a respinge cererea angajatului care se adresează instanței, deoarece lipsa de înscrisuri generată de împrejurări necunoscute nu poate fi imputabilă angajatului, cu consecinţa prejudicierii drepturilor acestuia, dacă, în concret, din probele administrate în faţa instanţei ar rezulta că munca prestată de acesta se încadra în condiţii specifice grupei a II-a.
Prin urmare, instanța este datoare să examineze în ansamblu și în concret probatoriul administrat și să decidă dacă locul de muncă al angajatului s-a încadrat sau nu în grupa a doua de muncă, neputându-și fundamenta soluția de respingere a acțiunii pe prezumția simplă că în cadrul unității angajatoare nu au existat locuri de muncă încadrabile în grupe superioare (prezumție simplă rezultată din faptul că nu s-au parcurs procedurile specifice reglementate prin cele două acte normative menționate mai sus).
A. În ceea ce privește munca prestată în perioada 23.01.1985 – 12.06.1987
Din cuprinsul adeverinței depuse la dosar rezultă că în acest interval de timp reclamantul a prestat activități specifice funcției de șofer, desfășurând activitate în Irak, ca urmare a detașării de către pârâtă pe unul din șantierele din această țară.
Din cuprinsul declarațiilor date de către reclamant în fața instanței la termenul din 31.10.2023, rezultă că în această perioadă de timp reclamantul a condus autoturismul de serviciu al directorului general.
Prin raportare la natura autovehiculului condus, Tribunalul a reținut că activitatea prestată nu s-a încadrat în ipoteza normativă de la pct. 208 din anexa 2 la Ordinul 50/1990, respectiv în Scrisoarea MMPS nr. 96/DA/12.04.1996 a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
De asemenea, indiferent de categoria activităților pe care le desfășura pârâta în general ori, în concret, pe teritoriul Irakului, Tribunalul a constatat că activitatea prestată de reclamant nu s-a încadrat nici în ipoteza normativă de la art. 1 din HG nr. 1223/1990, norma referindu-se la personalul care presta activități specifice în cadrul șantierului, iar nu și la personalul care îndeplinea sarcini conexe activității propriu-zise de șantier (cum ar fi personalul TESA, proiectanți, conducătorii auto alocați personalului TESA etc).
Faptul că activitatea reclamantului a fost prestată pe un teritoriu în care, ca regulă, temperaturile erau ridicate nu este suficient pentru a reține îndreptățirea la beneficiul grupei a doua de muncă, nefiind incidentă nicio ipoteză normativă în acest sens. În plus, pentru a se reține beneficiul grupei a doua de muncă este necesar ca cel puțin 70% din timpul de lucru activitatea prestată să se execute în condiții deosebit de grele din perspectiva microclimatului. Or, nu există niciun element probator sau alte elemente din care să se rețină prezumția că în cel puțin 70% din timpul de lucru al reclamantului temperaturile de mediu ar fi fost cele indicate de către reclamant în fața instanței, și anume, 50 – 60 de grade.
În considerarea celor arătate mai sus, Tribunalul a reținut că munca prestată de către reclamant în perioada 23.01.1985 – 12.06.1987 nu s-a încadrat în grupa a doua de muncă.
B. În ceea ce privește munca prestată în perioadele 24.08.1989 – 30.09.1991, 10.01.1992 – 03.09.1993, 30.03.1995 – 22.11.1995 și 31.01.1996 – 12.12.1997.
În cuprinsul adeverințelor aflate la filele 21 și 23 dosar, se atestă că în aceste intervale de timp reclamantul a fost încadrat în funcția de șofer și a fost detașat la șantierele … din Ucraina – …
Pârâta nu deține niciun fel de informație/înscris în privința categoriei de autovehicul condus de către reclamant, respectiv utilitatea/destinația acestuia și regimul folosirii de către reclamant, astfel cum rezultă din răspunsul transmis la dosar la solicitările instanței.
De asemenea, în cadrul pârâtei nu s-au parcurs proceduri specifice de nominalizare a locurilor de muncă încadrabile în grupa a doua.
La interpelarea instanței de la termenul din 31.10.2023, reclamantul a învederat că în aceste intervale de timp a condus autovehicule cu capacitate de transport de 12 tone, respectiv 20 tone, iar activitatea concretă desfășurată a constat în activități de transport a unor utilaje din Ucraina în România (București), efectuând câte un transport în fiecare săptămână.
Susținerile reclamantului privitoare la categoria de autovehicul condus și regimul/ destinația folosirii acestuia nu au fost dovedite cu niciun mijloc de probă permis de lege. În acest sens, declarațiile scrise date de 3 persoane în fața unui notar public și depuse la ultimul termen de judecată nu pot fi valorificate ca probă în procesul de față, deoarece ele cuprind mărturii ale unor persoane străine de proces.
Or, relatările/declarațiile unui terț față de proces cu privire la fapte relevante pentru temeinicia acțiunii pot fi valorificate ca mijloace de probă doar sub forma audierii ca martor, ceea ce presupune prezența nemijlocită în fața instanței și relatarea faptelor relevante, cu toate consecințele juridice de rigoare (incluzând răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă în cazul în care faptele relatate nu corespund realității), astfel cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 309 – 326 cu dispozițiile art. 265 – 291 Cod procedură civilă.
Totodată, susținerile reclamantului privitoare la categoria de autovehicul condus și regimul/destinația folosirii acestuia nu pot fi valorificate în proces ca mărturisire, astfel cum rezultă din definiția legală a acestui mijloc de probă (art.348 Cod procedură civilă).
În același sens, simplul fapt că reclamantul a fost încadrat în funcția de șofer și a fost detașat pe un șantier al pârâtei organizat într-o țară străină nu constituie elemente obiective suficiente pentru a reține prezumția că reclamantul a condus autovehicule cu capacitate de 10 t (sau peste 4 t, dar în condiții similare cu cei care au condus autovehicule cu capacitate de transport de peste 10 t), iar această activitate specifică s-a derulat într-o proporție de cel puțin 70% din timpul de lucru.
De asemenea, circumstanțele particulare ale cauzei de față nu sunt de natură a conduce la prezumția veridicității susținerilor făcute de către reclamant la ultimul termen de judecată în ceea ce privește categoria de autovehicul condus și regimul folosirii acestuia.
Astfel, chiar dacă de la epoca derulării raporturilor de muncă a trecut o perioadă suficient de mare de timp, iar pârâta nu mai are posesia documentelor care cuprind informații despre categoria de vehicule conduse de către reclamant și regimul folosirii acestora (ca urmare a stării de război din Ucraina) aceste elemente nu sunt de natură să justifice conduita procesuală aleasă de către reclamant, și anume, aceea de a nu propune spre administrare probe relevante și posibile.
În acest sens, în condițiile în care a identificat 3 persoane care cunosc informații despre activitatea concretă pe care a prestat-o reclamantul avea posibilitatea să le propună ca martori (proba era posibilă) în scopul dovedirii aspectelor de fapt relevante, iar nu să opteze pentru parcurgerea unei proceduri lipsite de orice eficacitate juridică pe plan probator, și anume, darea declarațiilor în fața unor notari publici.
Dintr-o altă perspectivă, susținerea reclamantului că pe tot parcursul derulării raporturilor de muncă a efectuat activități de transport a unor utilaje din Ucraina în România, efectuând săptămânal câte un astfel de transport, nu au aptitudinea de a fi credibile.
Dacă situația de fapt reală ar fi cea prezentată de către reclamant atunci ar rezulta că pe parcursul tuturor intervalelor de timp supusă analizei (între 1989 și 1997) reclamantul a transportat un număr estimativ de cel puțin 350 de utilaje din Ucraina în România, număr determinat prin raportare la numărul total al săptămânilor și ținând seama și de perioadele de concediu de odihnă.
Or, instanța a considerat lipsită de credibilitate o astfel de situație faptică, luând în considerare nu doar numărul destul de mare al acestor utilaje, ci și faptul că relocarea acestora în România presupunea evidențierea lor în categorii specifice de înscrisuri (de natură contabilă ori înscrisuri specifice pentru înmatriculare/plată taxe locale), înscrisuri ce ar fi putut fi solicitate ca mijloace de probă.
De asemenea, apare neverosimil ca reclamantul să fi fost detașat în Ucraina pentru a efectua transporturi de utilaje săptămânal în România, neidentificându-se rațiunea pentru care s-ar fi impus detașarea atât timp cât, prin ipoteză, o perioadă relativ semnificativă de timp din cursul unei săptămâni reclamantul se afla în România.
Tribunalul a reținut că nu există probe la dosar din care să rezulte că pe perioadele supuse analizei:
– reclamantul a condus autovehicule cu capacitate de transport de peste 10 t (sau peste 4 t, dar în condiții similare cu cei care au condus autovehicule cu capacitate de transport de peste 10 t);
– activitatea de conducere a acestor categorii de vehicule s-a desfășurat într-o proporție de cel puțin 70% din timpul de lucru.
Prin urmare, nu s-a putut recunoaște beneficiul grupei a doua de muncă prin raportare la Ordinul nr. 50/1990 și la Scrisoarea MMPS nr. 96/DA/12.04.1996 a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
De asemenea, activitatea prestată de reclamant nu s-a încadrat nici în ipoteza normativă de la art. 1 din HG nr. 1223/1990, norma referindu-se la personalul care presta activități specifice în cadrul șantierului, iar nu și la personalul care îndeplinea sarcini conexe activității propriu-zise de șantier. Or, reclamantul nu a învederat că a desfășurat activitate propriu zisă în șantierele respective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul …, considerând că hotărârea este netemeinică și nelegală.
În motivare, a susținut că prin adeverința 125/2020, angajatorul a confirmat că a îndeplinit funcția de șofer în construcții-montaj, activitate care permitea încadrarea în grupa a II-a de muncă, potrivit art. 1 din HG 1223/1990.
Dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în grupa a II-a se face pe baza înregistrărilor din carnetul de muncă, iar în carnetul său de muncă există mențiunea detașării în străinătate.
A invocat art. 279 din Codul muncii, în sensul că se poate reconstitui vechimea în muncă, într-o anumită grupă.
A susținut că a propus proba cu martori și că instanța nu a pus în discuție lipsa de utilitate a declarațiilor autentice sau administrarea altor probe după audiere. A precizat că sunt fapte notorii valorile de temperatură din Irak, că angajatorul deține documente, foi de parcurs din care se poate constata pe ce fel de vehicule și-a desfășurat munca.
În drept, a invocat Legea nr. 263/2010.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că drepturile salariaților trimiși să lucreze în țări cu climă greu de suportat sunt reglementate prin Decretul nr. 112/1965, și nu de HG 1223/1990. În baza acestui decret, Ministerul Afacerilor Externe a stabilit lista țărilor cu climă greu de suportat, prin Ordinul MAE 61/1966, în care este inclusă doar zona Bagdad din Irak, nu și localitatea Hilla, unde a lucrat reclamantul.
În HG nr. 1223/1990 nu este prevăzută încadrarea în grupa a II-a de muncă pentru personalul care a lucrat în țări cu climă greu de suportat.
Nu există un document de nominalizare a salariaților în grupe de muncă.
Foile de parcurs se regăsesc în arhiva existentă pe teritoriul Ucrainei și nu poate fi repatriată până la închiderea finală a obligațiilor dintre părți. Nu există documente care să ateste nivelul noxelor existente la locurile de muncă pentru încadrarea în grupe, conform pct. 4 și 5 din Ordinul 50/1990. A apreciat că proba cu martori nu este utilă, întrucât a recunoscut locurile de muncă și funcțiile reclamantului.
În drept, a invocat art. 150 și 205 Cod de procedură civilă.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat.
Curtea reţine că prin Ordinul nr. 50/1990 au fost precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionării. În anexe au fost prezentate sub formă de liste locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990. În mod corect, prima instanţă a verificat activitatea desfăşurată de reclamant, de șofer pe un autoturism, şi a constatat că nu se regăseşte în anexa 2 a Ordinului 50/1990. Funcția reclamantului, tipul de mașină pe care l-a condus sunt recunoscute atât de reclamant, cât și de angajator și confirmate prin depozițiile martorilor audiați în apel.
Nu există un drept recunoscut de lege unui salariat doar prin desfăşurarea activităţii în condiţii grele, pentru care a primit şi spor la salariu pentru ca acesta să poată pretinde o recunoaştere directă a beneficiului lucrului în grupa superioară de muncă. Tipul de activitate pe care a desfăşurat-o trebuie să se regăsească în anexa legii.
Cu privire la prima perioadă, în care reclamantul a lucrat în Irak, Curtea reține că, indiferent de condițiile de temperatură din Irak, în zona unde reclamantul și-a desfășurat activitatea, cât timp funcția pe care acesta a îndeplinit-o, șofer autoturism (șofer pe mașina directorului) nu se regăsește în Ordinul nr. 50/1990, nu se poate dispune încadrarea în grupa a II-a de muncă.
Cu privire la domeniul de aplicare a HG nr. 1223/1990, Tribunalul a interpretat corect dispozițiile legale stabilind că încadrarea în grupe superioare de muncă nu se aplică decât personalului care presta activități specifice în cadrul șantierului de construcții-montaj, și nu întregului personal.
Dispozițiile Decretului nr. 112/1965 nu sunt relevante în cauză, întrucât nu conțin dispoziții referitoare la încadrarea în grupe superioare de muncă.
În ceea ce privește perioada lucrată în Ucraina, tipul de activitate desfășurată este susceptibilă de a fi încadrată în grupă superioară de muncă, pct. 208 din anexa 2 la Ordinul 50/1990, respectiv în Scrisoarea MMPS nr. 96/DA/12.04.1996 a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Prin probele suplimentare administrate în apel, respectiv declarațiile martorilor … și …, se poate concluziona că reclamantul a condus autovehicule cu capacitate de transport de peste 10 t, în ciuda inadvertențelor dintre tonajele declarate de martori și de reclamant, care se pot datora nivelului de cunoștințe în acest domeniu al fiecărei persoane, esențial fiind că toate tonajele invocate erau mai mari de 10 tone.
Aspectul care rămâne în discuție este timpul de lucru în care reclamantul a desfășurat această activitate. În raport de specificul activității, transport utilaje România-Ucraina, argumentarea primei instanțe în sensul că acesta nu putea conduce astfel de autovehicule peste 70% din timpul de lucru este corectă. De altfel, și din depozițiile martorilor se poate concluziona că o astfel de activitate nu era permanentă, că între curse efectua altfel de activități (transport materiale, reparații etc.). Prin urmare, pentru această perioadă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, privind timpul de lucru.
Sentinţa fiind legală şi temeinică, iar motivele de apel neîntemeiate, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
Autorul sintezei
Judecător Anica Ioan