Dosar nr. …
R O M Â N I A
CURTEA
SECŢIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. /A
Şedinţa publică de la 30 Ianuarie 2025
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE …….
Judecător ……..
Grefier …….
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelurilor declarate de apelanta-pârâtă G L, CNP , domiciliată în B, str., şi cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat P D E, în B, b-dul … 7, bl. A7, ap. 2, jud. B şi de apelanţii-reclamanţi R I şi R C M, ambii domiciliaţi în B, str. S nr. 12, bl. V1, ap. 33, şi cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat H I în B , str. B nr. 2, în contradictoriu cu intimatul-pârât G N, cu domiciliul în domiciliată în B , str. G nr. 323, jud. B , împotriva sentinţei civile nr. pronunţată de Tribunalul B în dosarul nr. …., având ca obiect pretenţii.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 15.01.2025, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, când Curtea a avut nevoie de timp pentru deliberare și a amânat pronunțarea la data de 30.01.2025.
CURTEA
Asupra apelului civil de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B la data de 22.06.2023 sub nr. ……… reclamanţii R I şi R C M au chemat in judecată pe pârâţii G N şi G L, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 97.000 euro reprezentând împrumut nerestituit, cu cheltuieli de judecată.
În motivare au arătat în esenţă că în cursul anului 2021 şi începutul anului 2022 reclamanţii au împrumutat pârâţii, cu care aveau o veche relaţie de prietenie, cu suma totală de 60.000 euro, astfel cum rezultă din convorbirile purtate de părţi, bani pe care aceştia îi aveau strânşi în vederea achiziţionării unui apartament şi pe care i-au predat personal pârâţilor.
Suma de 37.000 de euro a cărei restituire se solicită prin prezenta acţiune a fost retrasă de către pârâta G L din contul bancar al reclamantei R C M, în baza împuternicirii oferită de aceasta de a efectua operaţiuni asupra contului respectiv, în perioada anilor 2015 – 2022.
În anul 2022 reclamanţii au intenţionat să cumpere un apartament, ocazie cu care au început discuţiile în legătură cu restituirea sumelor împrumutate, convorbiri purtate telefonic sau folosind aplicaţia watsapp, întrucât reclamanţii lucrează de mai mulţi ani în Spania.
Convorbirile s-au purtat preponderent cu pârâta G L care a solicitat mai multe amânări pentru restituirea sumei, a invocat diferite impedimente şi neajunsuri financiare, astfel încât reclamanţii au fost nevoiţi să încheie un contract de credit cu BANCA U…..S.A. din Spania pentru un împrumut de 75.000 euro cu care au achiziţionat un apartament.
Reclamanta R C M s-a îmbolnăvit în urma acestei situaţii în care a fost nevoită să încheie un contract de credit întrucât nu a putut recupera în termen util suma împrumutată pârâţilor.
Din toata suma împrumutată pârâţii au restituit reclamanţilor 1000 de euro în două tranşe, 600 euro la data de 24 iunie 2022 şi 400 euro la data de 31 august 2022.
Ulterior, la data de 06.12.2022, pârâţii au încheiat un înscris sub semnătură privată denumit „Contract de împrumut între persoane fizice” semnat de aceştia şi de doi martori, prin care au recunoscut creanţa în sumă de 60.000 euro pe care o datorează reclamanţilor şi prin care s-au angajat la restituirea acestei sume în mod eşalonat, în perioada iunie — august 2023.
Înscrisul a fost comunicat reclamanţilor care nu l-au semnat întrucât consideră că nu reprezintă un angajament serios al pârâţilor, ci o nouă încercare de tergiversare a achitării debitului.
La data de 09.02.2023 pârâţii au încheiat un al doilea înscris sub semnătură privată intitulat „Contract restituire împrumut între persoane fizice” prin care recunosc că au împrumutat în anul 2022 suma de 37.000 euro pe care se obligă să o achite după restituirea sumei de 60.000 de euro, înscris care a fost transmis reclamanţilor, dar pe care aceştia nu l-au semnat întrucât intenţionează recuperarea întregii sume şi nu în modalitatea propusă de pârâţi.
În realitate, această sumă de bani a fost retrasă de către pârâta G L din contul bancar al reclamantei R C M pe o perioada de timp cuprinsă între anii 2015-2022, iar cuantumul sumei a fost recunoscut la data la care pârâţii şi-au luat angajamentul de a restitui suma.
În conformitate cu prevederile art. 2.537 pct. l Cod civ. Prescripţia se întrerupe (1) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia, astfel că prin recunoaşterile prin înscris sub semnătură privată ale creanţei, precum şi prin plăţile parţiale efectuate la datele de 24 iunie 2022 şi de 31 august 2022, pârâţii au întrerupt cursul prescripţiei.
Recunoaşterea s-a făcut în mod unilateral şi expres, conform prevederilor art. 2.538 al. l Cod civ.
Cererea de chemare în judecată are efectul punerii în întârziere prev. de art.1.522 al.5 Cod civ.
În drept au fost invocate dispoziţiile 2.164 al. l si 2 Cod civ.
Au depus în susţinere înscrisuri (f. 4-39, 66-81).
Pârâtul G N a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, invocând totodată excepţia dreptului material la acţiune, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat în esenţă că în acțiunea introductivă de instanță nu se arată modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea valorii, și nu au fost atașate înscrisurile doveditoare, inclusiv situaţia contului bancar și cronologia retragerilor de numerar. Această mențiune este obligatorie, având în vedere că în speța dedusă judecății este vorba despre prescripția dreptului material la acțiune.
Se solicită restituirea sumei de bani în cuantum de 97.000 Euro, sumă acordată cu titlu de împrumut în perioada 2015-2022 pârâtului și soției acestuia, fiind depuse la dosarul cauzei doar presupuse conversații purtate între părţi.
Astfel, opinează că suma în cuantum de 97.000 Euro, solicitată de către reclamanți în acțiunea introductivă de instanță, este prescrisă, raportat la împrejurarea că, aceștia nu și-au exercitat dreptul la acțiune în pretenții, în termenul legal de prescripție de 3 (trei) ani, care curge de la data cunoașterii pagubei.
Mai mult decât atât, Codul Civil stabilește în mod clar care este termenul de prescripție aplicabil în cazul unui prejudiciu rezultat dintr-o faptă ilicită.
Referitor la împlinirea termenului de prescripție, este necesar să precizeze că este vorba despre un termen stabilit pe ani, termenul general de trei ani care se consideră împlinit în ziua corespunzătoare din ultimul an.
Termenul de prescripție este intervalul de timp pe care legea îl prevede sau chiar părțile, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul material la acțiune, sub sancţiunea stingerii dreptului material la acţiune, iar ca orice termen, acesta are un început și un sfârșit, începutul fiind marcat de momentul în care acesta începe să curgă iar sfârșitul, momentul la care acesta se împlinește. Prescripția extinctivă reprezintă sancțiunea de drept civil care constă în stingerea dreptului material la acțiune care nu a fost exercitat în termenul legal de prescripţie prevăzut de lege. În cazul de față, termenul de prescripție extinctivă este de 3 (trei) ani, și acesta curge de la momentul la care autorul dreptului a cunoscut nașterea dreptului acestuia.
Potrivit art. 2528 alin. (1) Cod Civil, dreptul material la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta, iar potrivit aceluiași art. 2528 alin. (2) „Dispozițiile alin. (l) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.”
Având în vedere că prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil prescripția este o instituție de ordin privat care nu mai poate fi aplicată din oficiu de către instanța de judecată potrivit art. 2512 alin. (2) Cod Civil , mai mult decât atât, ea nu mai operează de plin drept, ci numai în baza intervenției instanței de judecată, solicită să se constate că dreptul de a solicita executarea silită s-a prescris, întrucât s-a împlinit termenul de prescripție pentru solicitarea pretențiilor.
Pârâtul mai precizează că nu a semnat niciun fel de înscris care să ateste existența unui împrumut și nici nu a primit vreo sumă de bani. Mai menționează și că înscrisurile prezentate la dosarul cauzei nu sunt semnate de acesta, sens în care învederează că înțelege să se înscrie în fals cu privire la acestea și roagă reclamanții să depună la dosarul cauzei înscrisurile originale pentru a putea fi realizate expertize grafologice și grafoscopice ale căror costuri se obligă să le achite.
Nu cunoaşte despre existența unor împrumuturi, însă, în mod firesc, sume atât de mari de bani ar fi trebuit transmise prin bancă și, de asemenea, ar trebui făcută o dovadă a deținerii acestor sume în bancă, lucru care nu s-a realizat. Pârâtul, personal, nu a intrat niciodată în posesia vreunei sume de bani din cele menționate.
Învederează că, relațiile cu soția sa, numita G L, nu sunt în prezent foarte apropiate.
În aceste condiții, din punctul său de vedere acţiunea nu este dovedită, astfel încât solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În drept, a invocat dispozițiile art. 205 C.pr.Civ., art. 2158 C.Civ. şi următoarele.
Pârâta G L a depus întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a solicitat să se constate prescris dreptul material al reclamanților la acțiune, respectiv acela de 3 (trei) ani, care curge de la data cunoașterii pagubei, având în vedere acordarea presupusului împrumut, pentru perioada 2015 — 21.06.2020. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată în ceea ce o privește.
În motivare a arătat în esenţă că prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea sa la plata sumei de 97.000 Euro, sumă pe care reclamanții susțin că i-au împrumutat-o acesteia și soțului său, în cursul anului 2021 și începutul anului 2022 (60.000 Euro), iar în perioada 2015-2022, suma în cuantum de 37.000 Euro, a fost retrasă din contul bancar al reclamanților, în baza împuternicirii oferite de aceștia, de a efectua operațiuni asupra contului respectiv.
Se solicită restituirea sumei de bani în cuantum de 97.000 Euro, sumă acordată cu titlu de împrumut în perioada 2015-2022 pârâtei și soțului său, fiind depuse la dosarul cauzei doar presupuse conversații purtate între aceştia.
Astfel, opinează că suma în cuantum de 97.000 Euro, solicitată de către reclamanți în acțiunea introductivă de instanță, este prescrisă, raportat la împrejurarea că, aceștia nu și-au exercitat dreptul la acțiune în pretenții, în termenul legal de prescripție de 3 (trei) ani, care curge de la data cunoașterii pagubei.
Având în vedere că prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil prescripția este o instituție de ordin privat care nu mai poate fi aplicată din oficiu de către instanța de judecată potrivit art. 2512 alin. (2) Cod Civil, mai mult decât atât, ea nu mai operează de plin drept, ci numai în baza intervenției instanței de judecată, solicită să se constate că dreptul de a solicita executarea silită s-a prescris, întrucât s-a împlinit termenul de prescripție pentru solicitarea pretențiilor.
În drept, a invocat dispozițiile art. 205 C.pr.Civ., art. 2158 C.Civ. și următoarele.
Reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare.
În motivare au arătat în esenţă că obiectul acţiunii îl constituie restituire împrumut, astfel cum şi pârâtul afirmă în întâmpinare, iar temeiul de drept substanţial indicat în acţiune sunt prevederile art. 2.164 al. 1 si 2 Cod civ. Restituirea împrumutului unei sume de bani este o obligaţie contractuală pe care pârâţii nu şi-au respectat-o şi nicidecum obligaţia de a repara un prejudiciu rezultat dintr-o faptă ilicită, pârâtul neavând posibilitatea de a schimba obiectul pricinii sau temeiul de drept al acţiunii.
Cum temeiul de drept şi de fapt al acţiunii nu derivă dintr-un fapt ilicit, nici nu sunt aplicabile prevederile art. 2528 alin. 1 Cod civ. cu privire la dreptul material la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită penală sau derivat din ilicitul civil, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri, întrucât ne aflam pe tărâmul răspunderii contractuale şi nu al răspunderii delictuale.
Aplicabile în cauză, în materie de prescripţie extinctivă, sunt prevederile art.2.523 Cod civ., sediul general al materiei, potrivit cărora Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, în cazul împrumuturilor fără termen acest moment fiind cel al refuzului de a restitui suma, precum şi a dispoziţiilor art. 2.524 (1) Cod civ. Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia să o execute. Din probatorii rezultă că reclamanta R C M a insistat asupra restituirii acestui împrumut în conversaţiile purtate cu pârâta G L, începând cu anul 2022, motivat de împrejurarea că reclamanţii au intenţionat achiziţionarea unui apartament cu aceşti bani. Banii fuseseră economisiţi în acest scop.
Întrucât nu a existat posibilitatea, cel puţin la nivel declarativ, a restituirii acestei sume, pârâta G L a asigurat-o pe reclamantă că îi va recunoaşte cuantumul sumei în scris şi astfel s-au întocmit cele două înscrisuri olografe care atestă sumele şi obligaţia asumată de pârâţii de a le restitui.
Aşadar, momentul în care debitorul trebuia să execute obligaţia sa este cel stipulat în cele două declaraţii, respectiv lunile iunie, iulie si august 2023 pentru suma de 60.000 euro, iar după achitarea acestei sume urma să devină scadentă suma de 37.000 euro, ceea ce înseamnă că începând cu luna septembrie 2023 urma să fie achitată şi această sumă.
În acelaşi sens este şi încheierea din data de 12 iulie 2023 dată de Tribunalul B – Secţia I Civilă în dosarul nr. …/113/2023 prin care s-a încuviinţat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor părţilor, prin care, în referire la creanţa în sumă de 60.000 euro instanţa a reţinut că aceasta este exigibilă parţial la data cererii, iar cu privire la creanţa în sumă de 37.000 euro că aceasta nu devenise exigibilă la data cererii.
Ambele obligaţii sunt exigibile în prezent, astfel că, potrivit prevederilor art. 2.524 (1) Cod civ. termenul de prescripţie a început să curgă de la data exigibilităţii acestora stabilită de pârâţi.
Înscrisurile olografe reprezintă declaraţii voluntare şi unilaterale prin care pârâţii au recunoscut existenţa debitului, natura lui juridică de „împrumut” şi termenul lui de restituire, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
Aceasta este modalitatea de a se stabili începutul curgerii termenului de prescripţie, chiar dacă prin acţiune au arătat că s-au făcut plăţi care au întrerupt un eventual termen de prescripţie care ar fi putut fi invocat de pârâţi, ca o apărare în avans, inhibitorie pentru cazul în care s-ar fi intenţionat invocarea unei astfel de excepţii, fără a considera că ea va fi şi invocată în concret, având în vedere natura relaţiilor dintre părţi şi înscrisurile olografe care emană de la debitorii obligaţiei de restituire, motiv pentru care solicita respingerea excepţiei.
O a doua susţinere din întâmpinare este aceea că pârâtul nu a semnat nici un înscris care să ateste existenţa unui împrumut şi nici nu a primit vreo sumă de bani, motiv pentru care arată că înţelege să se înscrie în fals cu privire la aceste înscrisuri. Se solicită reclamanţilor să depună la dosarul cauzei înscrisurile originale pentru a putea fi expertizate grafoscopic şi grafologic. Mai învederează pârâtul că nu se află în relaţii bune cu soţia sa, de unde ar rezulta că obligaţiile de restituire ar putea să fi fost asumate în mod unilateral de către aceasta. Se impune o analiză a implicaţiilor juridice asupra cauzei a acestor apărări făcute de pârât.
Cu privire la exemplarul original al înscrisurilor arată că pârâtul cunoaşte sau ar trebui să cunoască împrejurarea că aceste înscrisuri au fost transmise reclamanţilor, de către G L, prin aplicaţia whatsapp deoarece reclamanţii nu se aflau în ţară la acea dată, astfel că nu deţin exemplarele originale, acestea aflându-se la pârâţi. La datele de 25 ian. 2023, respectiv 9 februarie 2023, înscrisurile au fost întocmite şi comunicate reclamanţilor în modalitatea indicată.
Din convorbirile purtate între părţi rezultă că G A, fiica pârâţilor, este cea care a întocmit înscrisurile.
Este neverosimil ca pârâtul să nu recunoască scrisul fiicei sale, la fel cum este de neînţeles de ce acesta ar fi dispus să o supună pe fiică unei cercetări penale.
Înscrisurile au fost semnate de doi martori, M V şi G A, astfel că anterior contestării scrierii sau conţinutului lor, se impune audierea ca martori în prezenta cauză a acestor persoane, lămurirea acestor împrejurări ale întocmirii înscrisurilor olografe făcând inutilă înscrierea lor în fals.
Apărările pârâtului sunt făcute cu intenţia vădită de a nu răspunde obligaţional faţă de reclamanţi pentru un împrumut făcut în timpul căsătoriei, însă despre care pretinde că nu a cunoscut.
Această încercare a pârâtului de a se desolidariza faţă de o obligaţie comună a ambilor soţi, lăsând să se înţeleagă că aceasta ar trebui să fie asumată doar de G L, cu care nu se mai află în relaţii apropiate, nu este de natură să înlăture obligaţia sa de restituire a sumelor întrucât art.345 alin.4 Cod civ. dispune că în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună credinţă.
Art.341 Cod civ. asimilează categoriei bunurilor comune veniturile din muncă şi alte asemenea, în categoria veniturilor fiind incluse şi cele dobândite prin împrumuturi bancare sau de altă natură, astfel că şi acestea au regimul bunurilor comune care ulterior se transforma în obligaţii comune de restituire pentru care soţii răspund cu bunurile comune, conform prevederilor art. 351 Cod civ.
În condiţiile în care asupra imobilului proprietatea pârâţilor, situat în B, str. G nr. 323, s-a instituit sechestrul asigurător, este evident că pârâtul îşi consideră prejudiciat interesul său faţă de acest bun imobil care aparţine comunităţii de bunuri, prin acte despre care afirmă că nu are la cunoştinţă, însă cu sume atât de importante de bani este la fel de evident că pârâţii au făcut acte de conservare, administrare sau dobândire a unor bunuri comune pentru care urmează să răspundă cu bunurile comune, este o solidaritate stabilită prin lege, sens în care apărările pârâtului sunt fără efect în privinţa drepturilor reclamanţilor.
În cauză instanţa a încuviinţat şi administrat probele cu înscrisuri, interogatoriile părţilor şi proba testimoniala, fiind audiaţi martorii M V, D I şi G A.
Prin sentinţa civilă nr. ….., Tribunalul B a respins ca nefondată acţiunea introdusă împotriva pârâtului G N, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii R I şi R C M în contradictoriu cu pârâţii G N și G L. De asemenea, a obligat pe pârâta G L să achite reclamanţilor suma de 97.000 euro, în lei, la cursul BNR din ziua plăţii şi suma de 18455 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtului G N de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut următoarele:
Din declaraţiile martorei D I (f. 141) şi planşele foto depuse la dosar, precum şi din susţinerile reclamanţilor, necontestate de pârâţi se reţine că între părţi a existat o relaţie de prietenie, pârâţii fiind totodată şi naşii reclamanţilor la nunta de argint.
Reclamanţii prin acţiune invocă răspunderea contractuala a pârâţilor, ca urmare a încheierii a doua contracte de împrumut, unul în sumă de 37.000 euro şi unul în sumă de 60.000 euro. Faţă de situaţia de fapt prezentată în cuprinsul acţiunii cele doua contracte vor fi analizate separat.
În ceea ce privește contractul având ca obiect suma de 37.000 de euro, Tribunalul reţine că suma provine din retragerile efectuate de pârâta G L din contul reclamantei R C M în perioada 2015-2022, în temeiul împuternicirii acordate acesteia (extrase de cont f. 150-158). Astfel se reţine că între reclamantă şi pârâtă a existat un contract de mandat, în baza căruia aceasta a retras sume din contul în euro al reclamantei, fără a face dovada că sumele retrase au fost folosite în interesul mandantei.
Din discuţiile purtate între reclamantă şi pârâtă, pe telefon, prin intermediul aplicaţiei whatsapp, se reţine că pârâta a recunoscut datoria către reclamantă, fiind efectuate doua plăţi în valoare de 3005,52 lei/echivalent a 600 euro la 24.06.2022 (screenshot f.21) şi respectiv 1968,92 lei/echivalent a 400 euro la 31.08.2022 (screenshot f.31). În consecinţă, faţă de dispozitiile art. 2506-2508 corob. cu art. 2537-2538 C.civ, tribunalul reţine că pârâta, prin recunoaşterea datoriei a renunţat tacit la prescripţia ce curgea în favoarea sa, motiv pentru care excepţia invocată de aceasta va fi respinsă.
În ceea ce privește înscrisul sub semnătură privată redactat de fiica pârâţilor, martora G A, care a semnat atât pentru martori cât şi pentru pârâţii indicaţi la rubrica împrumutaţilor (f. 7), tribunalul reţine că, prin comunicarea acestui înscris de către pârâtă pe telefon, reclamantei, aceasta a recunoscut datoria contractată, şi totodată a fost făcută şi novaţia obligaţiei, obligaţia din contractul de mandat fiind stinsă şi înlocuită cu o obligaţie nouă, care a înlocuit şi stins vechea obligaţie, în condiţiile art. 1609 si urm C.civ.
Potrivit art. 351 C.civ. – „Datoriile comune ale soţilor – Soţii răspund cu bunurile comune pentru: a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune; b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună; c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
Având în vedere că în materia datoriilor, regula este că datoriile contractate nu sunt comune, ci proprii ale soţilor, iar pentru ca o datorie contractată în timpul căsătoriei să fie considerată comună, iar soţii să răspundă cu bunurile comune trebuie făcută dovada existenţei unuia dintre cazurile limitativ prevăzute de lege, mai sus arătat, tribunalul reţine că doar pârâta G L are calitatea de debitor pentru creanţa în cuantum de 37.000 euro.
Şi în ceea ce priveşte creanţa în cuantum de 60.000 de euro tot numai pârâta G L are calitatea de debitor, considerentele de mai sus referitoare la recunoaşterea creanţei de 37.000 euro fiind aplicabile, în mod corespunzător.
Astfel, din discuţiile purtate între reclamantă şi pârâtă, pe telefon, prin intermediul aplicaţiei whatsapp, se reţine că pârâta a recunoscut datoria către reclamantă.
În ceea ce priveste înscrisul sub semnătură privată redactat de fiica pârâţilor, martora G A, care a semnat atât pentru martori cât şi pentru pârâţii indicaţi la rubrica împrumutaţilor (f.6), tribunalul reţine că, prin comunicarea acestui înscris de către pârâtă pe telefon, reclamantei, aceasta a recunoscut datoria contractată în anul 2022, fiind fără relevanţă răspunsurile ulterioare în cadrul interogatoriului administrat în faţa instanţei. Declaraţiile pârâtei în cadrul probei cu interogatoriu nu fac dovada celor susţinute de aceasta, interogatoriul fiind, potrivit art. 348 şi urm C.pr.civ, proba prin care una dintre părţi urmăreşte să obţină recunoaşterea celeilalte părţi a unui fapt pe care prima îşi întemeiază pretenţia sau după caz apărarea.
Reclamanţii nu au făcut dovada că obligaţia s-a născut în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune ale pârâţilor sau pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei acestora şi cu atât mai puţin că ar fi fost contractată împreună de soţii pârâţi.
Este lipsită de relevanţă apărarea reclamanţilor referitoare la calitatea de bun comun a sumelor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, această împrejurare vizând doar raporturile dintre soţi şi nu terţii creditori ai unuia dintre soţi, în absenţa dovezii calităţii de datorie comună a obligaţiei de restituire a sumelor de bani solicitate prin acţiune.
Deşi s-a făcut dovada relaţiei apropiate dintre părţi care ar fi putut să conducă la reţinerea imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris pentru dovedirea actului juridic constând în împrumutul de 60.000 de euro, nu există niciun început de dovadă scrisă din partea pârâtului, care, în condiţiile art. 310 C.pr.civ. să poată fi completat cu alte mijloace de probă pentru a se putea reţine că acesta are calitatea de debitor. De asemenea nu a existat nici o recunoaştere judiciară sau extrajudiciară din partea pârâtului. În consecinţă declaraţia martorei D I nu poate fi valorificată pentru a se face dovada că şi pârâtul are calitatea de împrumutat.
Având în vedere că nu a fost făcută dovada obligaţiei contractuale a pârâtului de restituire a creanţelor solicitate de reclamanţi, tribunalul reţine că nu se poate analiza excepţia prescripţiei invocată de acesta prin întâmpinare.
Văzând dispoziţiile art. 451-453 C.pr.civ., pârâta G L va fi obligată să plătească reclamanţilor suma de 18455 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 8455 lei taxa judiciara de timbru si 10.000 lei onorariu avocat achitat în cauză potrivit chitanţelor depuse la dosar, in original (f. 4, 159).
În baza aceloraşi dispoziţii, văzând şi dispozitiile art. 249 si urm C.pr.civ, va fi respinsă cererea pârâtului G N de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată, la dosar neexistând dovada efectuării acestora.
Împotriva acestei soluţii au formulat apel pârâta G L şi apel provocat R I şi R C M.
Apelanta-pârâtă G L a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. … pronunțată de Tribunalul B pe care a criticat-o ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând admiterea apelului în condițiile formulării și în rejudecare, desființarea în tot a hotărârii atacate, doar în ceea ce o privește pe apelanta G L. A solicitat şi ca, pe cale de excepţie, să se constate ca fiind prescris dreptul material al reclamanților la acțiune, respectiv acela de 3 (trei) ani, care curge de la data cunoașterii pagubei, având în vedere acordarea presupusului împrumut pentru perioada 2015 – 21.06.2020 şi să fie obligaţi intimații la achitarea cheltuielilor de judecată constând în onorariului de avocat și taxa judiciară de timbru.
În motivare a arătat că, în fapt, la data de 22.06.2023 intimații au investit instanța de judecată cu o cerere prin care au solicita de la apelantă și soțul acesteia, G N obligarea acestora la plata sumei de 97.000 Euro, reprezentând împrumut nerestituit, cu cheltuieli de judecată.
Față de soluţia instanţei de fond a opinat că instanța de fond a admis în parte cererea formulată în mod greșit motivat de faptul că nu se înțelege care sunt probele certe de la dosarul cauzei deoarece discuțiile au fost comportate asupra unor înscrisuri nesemnate de apelantă și soțul acesteia, comunicate pe WhatsApp, de către fiica acestora, înscrisuri care fac referire la niște presupuse împrumuturi acordate cu mult înainte decât data trecută pe chitanțele respective.
A solicitat instanței de apel să observe faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea pârâţilor de a dovedi modalitatea în care suma de 60.000 Euro a ajuns în țară deoarece ar fi trebuit să fie declarată prin orice mijloc, inclusiv declarație vamală. Intimații nu au probat remiterea efectivă a sumei 60.000 Euro și nici faptul că au dispus de sume de bani suficient de însemnate pentru a realiza posibilul împrumut către apelantă. Astfel, sarcina probei în a demonstra că suma de 60.000 de Euro ar fi fost dată din banii lor proprii nu a fost dovedită cu niciun mijloc de probă. De asemenea, pârâții nici nu au dovedit existența sume în cuantum de 60.000 de Euro.
Totodată, a menţionat că între apelantă și intimată au fost purtate doar discuții fictive despre suma de 60.000 Euro (la cererea intimatei R C M) care probabil avea de justificat anumite sume de bani cheltuite de aceasta, pentru a-l putea induce în eroare pe soțul său, intimatul R I. Această strategie a fost ulterior folosită împotriva apelantei, care nu a realizat că ar putea cădea într-o capcană.
Neuzitarea căii de atac a apelului de către intimați, în condițiile în care prin acțiunea introductivă de instanță se făceau referiri clare la un împrumut acordat soților (apelanta din prezenta cauză și pârâtul G N) vine și sprijină susținerile apelantei și rupe din logica apărărilor realizate de către intimați.
A apreciat că instanța ar fi trebuit să dea curs prevederilor art. 309 alin. (2) C.proc.civ., privind faptul că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei și dispozițiilor art. 309 alin. 5 C.proc.civ. care împiedică admiterea probei cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris.
A opinat că rațiunea acestei reguli constă în intenţia legiuitorului de a ocroti părțile și de a le determina să-și preconstituie probe care să asigure certitudine și stabilitate raporturilor juridice pe care le creează.
A învederat că pretinsul împrumut pe care intimații susțin că i l-au acordat apelantei, nu a fost dovedit în condițiile în care singura probă efectuată în acest sens sunt pozele de pe WhatsApp, în privința sumei de 60.000 Euro. Conversațiile avute de către apelantă pe WhatsApp nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză .
Din definiția contractului de consumație (art. 2158 alin. Cod civil), reiese că pentru existența valabilă a acestuia este necesar să fie dovedite, cumulativ, pe lângă existența acordului de voință al împrumutătorului de a remite suma de bani, încasarea acesteia de către împrumutat și termenul de restituire a acestuia. S-a mai arătat că esențial pentru existența acestui tip de contract este voința împrumutătorului de a transmite sumele de bani cu titlu de împrumut, aspect care trebuie să rezulte, în mod neîndoielnic, din mențiunea expresă făcută în conținutul actului juridic care consacră acordarea împrumutului sau în orice alt act care se pretinde că ar reprezenta dovada acestei naturi.
Totodată, lipsa dovezii existenței transmiterii sumei de 60.000 Euro de către intimați apelantei cu titlu de împrumut, precum și lipsa oricărei mențiuni cu privire la destinația acestei sume conduc la nereținerea motivării instanței de fond, respectiv că simpla imagine trimisă pe WhatsApp constituie contract de împrumut încheiat în mod valabil. Dacă se discută de un astfel de contract, intimații ar fi trebuit să ceară ca instanța de judecată să stabilească în prealabil o dată de restituire a presupusului împrumut, pe calea ordonanței președințiale în temeiul art. 2162 alin. ( 3) C.civ. și ulterior să fie sesizată cu prezenta cerere.
A mai arătat apelanta-pârâtă că, conform art. 2158 alin. (l) C,civ. contractul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și cantitate.
Contractul de împrumut fiind un contract real, este valabil încheiat la momentul remiterii obiectului acestuia. Fiind un contract de consumațiune cu titlu oneros, suma remisă urmează a fi restituită la termenul prevăzut la data încheierii acestuia.
Așadar, a solicitat să se observe că între părți nu a fost încheiat un astfel de contract.
A precizat că intimații au formulat o acțiune pe calea dreptului comun prin care au pretins executarea obligației de restituire, fără stabilirea unui termen de restituire a împrumutului de către părți. Dată fiind această situație de fapt, a apreciat că intimații nu pot pretinde executarea obligației de către apelantă în lipsa exigibilității sumei împrumutate.
A menţionat că, în speţă, creanța nu a fost dovedită.
În continuare a arătat că, potrivit art. 1266 alin. (l) și alin. (2) C.civ., contractele se interpretează prin voința concordantă a părților.
Art. 1267 C.civ. – clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului și art. 1268 alin. (3) C.civ. – clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte , iar nu în acela în care nu ar produce efecte.
Apelanta-reclamantă a mai învederat că, potrivit art. 22 alin. (2) Cod Procedură Civilă „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situaţia și motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Pentru toate aceste considerente a solicitat admiterea apelului în condiţiile formulării și o reanalizare a probatoriului încuviințat de către instanța de fond.
În drept, a invocat art. 470 C. Pr. Civ și art. 466 C. pr. civ. și următoarele.
În dovedire a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, a interogatoriului intimaților și proba testimonială cu martorii M V, D I și G A.
Intimaţii-pârâţi R I şi R C M au formulat întâmpinare prin care prin au solicitat respingerea apelului reclamantei ca fiind nefondat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În referire la primul motiv de apel privind constatarea prescripției material la acţiune al reclamanţilor întrucât nu şi-au exercitat acest drept în termenul prescripție de 3 ani care curge de la data cunoaşterii pagubei.
Au învederat că, astfel cum au arătat şi prin răspunsul la întâmpinarea formulată la fond, conform prevederilor art. 2.523 Cod civ, sediul general al materiei, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, în cazul împrumuturilor fără termen acest moment fiind cel al refuzului de a restitui suma, împrejurare în care nu este relevant momentul acordării împrumutului, ci momentul refuzului de restituire a lui.
Au precizat că prin acţiune s-a arătat că împrumutul a fost acordat la sfârşitul anului 2021- începutul anului 2022 urmând a fi restituit, potrivit înţelegerii părţilor, la solicitarea reclamanţilor. În condiţiile refuzului pârâţilor de a recunoaşte acordarea împrumutului şi a susţinerilor potrivit cărora suma nu le-a fost înmânată niciodată, se pune întrebarea de la ce moment consideră aceştia că ar curge termenul de prescripţie.
Au arătat că din probatorii a rezultat că reclamanta R C M a insistat pentru restituirea împrumutului în conversaţiile purtate cu pârâta G L, începând cu anul 2022, motivat de împrejurarea că reclamanţii au intenţionat achiziţionarea unui apartament cu aceşti bani, iar banii fuseseră economisiţi în acest scop.
Reclamanţii au precizat că există dovezi la dosarul de fond al cauzei că, ulterior, neobţinând restituirea împrumutului, reclamanţii au contractat un credit în Spania pentru achiziţionarea respectivului apartament.
Întrucât nu a existat posibilitatea, cel puţin la nivel declarativ, a restituirii acestei sume, pârâta G L a asigurat-o pe reclamantă că îi va recunoaşte cuantumul sumei în scris şi astfel s-au întocmit înscrisurile olografe care atestă sumele şi obligaţia asumată de pârâţi de a le restitui.
A concluzionat asupra prescripţiei că, în condiţiile expuse, momentul la care debitorul trebuia să execute obligaţia este cel stipulat în înscrisurile olografe, respectiv lunile iunie, iulie şi august 2023 pentru suma de 60.000 euro.
A arătat în continuare că instanţa de fond a reţinut că apelanta pârâtă a recunoscut datoria către reclamantă, aspect care rezultă din conversaţiile purtate de whatsapp şi din cele două plăţi efectuate, de 600 euro la data de 24.06.2022 (screenshot f.21) şi de 400 euro la data de 31.08.2022 (screenshot f.31), ceea ce a dus la întreruperea prescripţiei.
De asemenea, datoria a fost recunoscută şi prin întocmirea înscrisurilor care i-au fost comunicate pe whatsapp reclamantei.
Privitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, arată că, în opinia lor acesta este data de 06.12.2022, data la care datoria a fost recunoscută în scris pentru prima dată.
Au apreciat că invocarea excepţiei prescripţiei faţă de o datorie inexistentă este o apărare care implică, în concret, o cunoaştere a momentului acordării împrumutului, altul decât cel indicat de reclamanţi, moment pe care, însă, pârâţii nu îl precizează întrucât au adoptat poziţia procesuală a nerecunoaşterii datoriei.
Din dinamica discuţiilor dintre părţi, a căror dovada au făcut-o cu convorbirile purtate pe whatsapp, rezultă că s-au redactat şi s-au transmis către reclamantă trei înscrisuri olografe prin care s-a recunoscut datoria de 60.000 euro, redactate la datele de 06.12.2022, 28.12.2022 şi 25.01.2023, în acesta din urmă menţionându-se că împrumutul a fost acordat în anul 2019, de unde rezultă că, dacă termenul de prescripţie ar fi putut să curgă de la data acordării lui, astfel cum susţine apelanta, acesta a fost întrerupt prin plăţile voluntare din datele de 24.06.2022 şi 31.08.2022, cât şi prin recunoaşterea datoriei, raţionament regăsit în soluţia pronunţată de instanţa de fond, însă realul moment al începutului prescripţiei este data de la care pârâţii s-au obligat la restituirea lui.
Au precizat şi că, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanţii nu au semnat înscrisurile şi nu le-au comunicat înapoi pârâţilor, ci le-au dat eficienţa unui probatoriu cu care să dovedească reala înţelegere dintre părţi, după ce anterior îşi formaseră pe deplin convingerea că pârâţii nu intenţionează restituirea împrumutului nici la datele la care s-au obligat prin înscrisuri şi nici la o altă dată ulterioară.
Pe fondul apelului, au arătată că apelanta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de fond în privinţa modului în care s-a pronunţat privitor la împrumutul în sumă de 60.000 euro, indicând în motivele de apel prevederile art.309 alin.2 C.p.c care dispun că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, daca valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei , text căruia instanţa de fond nu i-a a făcut aplicarea în cauză.
Au precizat că apelanta consideră că discuţiile purtate între părţi pe Whatsapp sunt „fictive” în ceea ce privește suma de 60.000 euro şi că înscrisurile care i s-au prezentat intimatei au fost încheiate la cererea acesteia, fără ca apelanta să realizeze, al momentul respectiv „că ar putea cădea într-o capcană”.
Rezultă din aceste apărări că se recunoaşte faptul că respectivele convorbiri pe Whatsapp s-au purtat între reclamanta R C M şi pârâta G L, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond care a valorificat acest probatoriu prin hotărârea pronunţată.
Intimaţii au precizat în continuare că partea adversă afirmă că înscrisul denumit „contract de împrumut” a fost întocmit la cererea reclamantei, ceea ce corespunde adevărului, însă interpretarea acestei solicitări este scoasă din contextul discuţiilor purtate între părţi din care rezultă fără putinţă de tăgadă încercările insistente ale reclamantei de a-şi recupera împrumutul, motivele de amânare a restituirii acestuia invocate de pârâta apelantă, precum şi solicitarea reclamantei de a i se oferi un înscris care să ateste că împrumutul va fi restituit.
Din convorbirile dintre părţi rezultă că apelanta pârâtă i-a solicitat fiicei sale A să redacteze înscrisurile, iar primul înscris redactat de aceasta a fost cel privitor la suma de 60.000 euro şi este datat 06.12.2022, după care a fost întocmit un al doilea înscris datat 28.12.2022, precum şi un al treilea purtând data de 25.01.2023, ceea ce contrazice apărările că apelanta nu a realizat în ce ”capcană” poate să cadă în urma întocmirii acestor declaraţii de recunoaştere a creanţei, însă denotă faptul că apelanta a încercat să îi dea reclamantei toate asigurările că împrumutul va fi restituit şi că este de o totală bună credinţă.
Martora G A, audiată în cauză la cererea reclamanţilor, a fost parţial sinceră atunci când a recunoscut că ea este cea care a redactat „un înscris”, deşi din compararea scrierii rezultă că tot ea este cea care a redactat şi celelalte două înscrisuri denumite „contract de restituire între persoane fizice” care i-au fost transmise reclamantei pe Whatsapp, afirmând totodată că şi mama sa, cât şi reclamanta i-au solicitat redactarea înscrisului.
În cuprinsul aceleiaşi declaraţii martora revine şi arată că nu a avut cu reclamanta nicio discuţie cu privire la înscrisul în discuţie.
Martora nu este sinceră atunci când afirmă că a transmis înscrisul pe Whatsapp către reclamantă, de pe telefonul personal, întrucât această afirmaţie este contrazisă de conţinutul convorbirilor purtate între apelantă şi reclamantă în care apar şi fotografii ale respectivelor înscrisuri, astfel că este cert că apelanta i le-a trimis reclamantei.
Intimaţii au precizat în continuare că martorii care figurează în înscrisuri ca fiind prezenţi la încheierea lor, au fost audiaţi în cauză la cererea reclamanţilor, însă depoziţia acestora nu a servit la dovedirea acordării împrumutului, această dovadă a rezultat din convorbirile purtate între părţi, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, ci depoziţia lor a fost lămuritoare asupra împrejurărilor în care s-au întocmit înscrisurile cine le-a redactat şi cum au fost ele comunicate reclamanţilor.
Audierea martorilor nominalizaţi în înscrisuri s-a impus având în vedere poziţia procesuală a pârâtului G N care a solicitat înscrierea în fals a înscrisurilor, deşi din convorbirile dintre R C M şi G L rezultă cu claritate faptul că aceasta din urma i-a solicitat fiicei sale să le întocmească sub pretextul că ea nu se simte bine.
Din depoziţia martorului M V, fratele reclamantei, rezultă că acesta nu a fost prezent la întocmirea vreunui înscris, semnătura de pe înscrisuri nu îi aparţine şi nici nu cunoaşte despre existenţa vreunui împrumut între părţi, astfel că această depoziţie nu poate fi valorificată în cauză în sensul indicat de apelantă.
Au învederat intimaţii că este cert că nu pe depoziţiile martorilor audiaţi în cauză se sprijină soluţia instanţei de fond care a dat înscrisurilor valoarea probatorie a începutului de dovadă scrisă pe care, în condiţiile art. 310 C.proc.civ. a completat-o cu alte mijloace de probă, respectiv cu convorbirile dintre părţi şi declaraţia martorei G A care nu a atestat acordarea împrumutului, ci a lămurit împrejurarea în care înscrisurile au fost redactate.
Privitor la critica vizând nemenţionarea unui termen de restituire a sumei, termen pe care intimații ar fi trebuit să îl solicite pe calea ordonatei preşedinţiale, în conformitate cu prevederile art.2162 alin.3 C.civ., au arătat că pârâţii s-au angajat la restituirea sumei de 60.000 euro începând cu luna august 2023, astfel cum rezultă din înscrisuri, iar dacă pârâţii au un interes în stabilirea unui alt termen de restituire, atunci tot aceştia pot investi instanţa cu o cerere, în condiţiile legii.
Au precizat şi faptul că, anterior promovării prezentei acţiuni, prin Încheierea din 12 iulie 2023 pronunţată de Tribunalul B în dosarul nr. … s-a dispus instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor pârâţilor, până la concurenţa sumei de 60.000 euro, hotărâre prin care s-a reţinut că „ în ceea ce priveşte creanţa în sumă de 60.000 euro tribunalul reţine că (…) aceasta este exigibilă parţial din luna iunie 2023 „, iar această exigibilitate derivă din faptul personal al apelantei care s-a angajat la restituire începând cu acea dată.
În dovedire au solicitat ca probă nouă în apel, proba cu înscrisuri şi au anexat cele trei fotografii ale înscrisurilor olografe denumite ”contract de împrumut între persoane fizice”, respectiv „contract de restituire între persoane fizice”, întocmite la datele de 06.12.2022, 28.12.2022 şi 25.01.2023, în ceea ce priveşte suma de 60.000 euro.
Reclamanţii-intimaţi au formulat şi apel provocat împotriva senţintei civile nr. …pronunţată de Tribunalul B — Secţia I Civila în contradictoriu cu pârâtul G N, prin care au solicitat admiterea apelului provocat, schimbarea în parte a hotărârii atacate, admiterea acţiunii şi obligarea în solidar a ambilor pârâţi la restituirea sumei de 97.000 euro, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce îl priveste pe pârâtul G N, prin hotărârea instanţei de fond a fost respinsă ca nefondată acţiunea promovată în contradictoriu cu acesta deoarece s-a apreciat că nu există nici un început de dovadă scrisă din partea pârâtului care, în condiţiile art. 310 C.proc.civ., să poată fi completată cu alte mijloace de probă pentru a se putea reţine calitatea sa de debitor.
Apelanţii-intimaţi au opinat că începutul de dovadă scrisă există şi este constituit de aceleaşi înscrisuri în care ambilor pârâţi li se recunoaşte calitatea de împrumutaţi şi în care se menţionează că „ne-am împrumutat” de la fam. R cu suma de 60.000 euro.
Este adevărat că această declaraţie a fost întocmită de G A, fiica pârâţilor, din depoziţia căreia rezultă că pârâtul nu a fost de faţă, fără ca neapărat declaraţia să corespundă realităţii sub acest aspect.
Conţinutul înscrisurilor a fost dictat de G L, iar acesta l-a indicat şi pe soţul ei ca având calitatea de împrumutat.
Acest început de dovadă scrisă ar fi trebuit coroborat, ca şi în cazul apelantei, cu convorbirile purtate pe whatsapp cu reclamanta, în care aceasta întreabă „ce aţi fi făcut voi dacă eu nu aveam să vă dau 90.000 de euro, (…) sufereaţi cum sufăr şi eu”, în care aceasta afirmă că o să-i sune „când sunteţi amândoi” şi în care apelanta G L afirmă că pârâtul are un contract cu un italian sau că o să vândă combinele şi tractoarele şi astfel o să restituie împrumutul.
Discuțiile sunt purtate la plural, de către ambele părţi, împrejurare care denotă că atât reclamantul cât şi pârâtul G N ştiau de existenţa împrumutului şi doar discuţiile despre restituirea lui s-au purtat pe whatsapp numai între G L şi R C M.
Au arătat în continuare apelanţii-intimaţi că rezultă din cuprinsul convorbirilor de pe whatsapp că s-au purtat şi discuţii telefonice „cu amândoi”, astfel că există dovada că pârâtul G N cunoştea că i s-a solicitat restituirea împrumutului.
Spre deosebire de poziţia adoptată în faţa instanţei de către pârâţi, discuţiile anterioare au fost sincere în privinţa recunoaşterii datoriei, iar din cuprinsul lor nu rezultă că pârâtul G N nu ar fi avut la cunoştinţă despre împrumut, sau că G L ar fi negat că pârâtul cunoaşte despre împrumut sau că se opune să fie sunaţi ”când sunt amândoi” pentru a se discuta restituirea lui.
Au apreciat apelanţii-intimaţi că dacă instanţa de fond ar fi dat aceeaşi relevanţă convorbirilor şi în ceea ce îl priveşte pe pârât, ar fi trebuit să admită acţiunea şi în ceea ce îl priveşte pe acesta, reţinând că poziţia sa procesuală a fost atât de nesinceră încât a solicitat înscrierea în fals a unor declaraţii consemnate chiar de fiica sa, atitudine procesuală în contradicţie totală cu discuţiile anterioare purtate pe whatsapp din care reiese implicarea lui în tot ceea ce ţine de împrumutul de 60.000 euro şi restituirea acestuia.
Au învederat că apărările pârâtului au fost făcute cu scopul de a se desolidariza faţă de o datorie comună, însă dacă instanţa de fond a dat valoarea probatorie cuvenita conversaţiilor purtate pe whatsapp în cazul apelantei-pârâte, atunci ar fi trebuit să valorifice inclusiv recunoaşterea explicită a calităţii de împrumutat a pârâtului G N, aşa cum rezultă din cuprinsul aceloraşi convorbiri.
În dovedire au solicitat proba cu extras din convorbirile purtate de whatsapp.
Apelanta-pârâtă G L, urmare comunicării apelului provocat declarat de reclamanţi, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului provocat ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că, în fapt, intimații-apelanți au solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, admiterea acțiunii, obligarea în solidar a apelantei-intimate G L și a numitului G N la restituirea sumei de 97.000 euro, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
A apreciat apelanta-pârâtă că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că „în materia datoriilor, regula este că datoriile contractate nu sunt comune, ci proprii ale soților, iar pentru ca o datorie contractată în timpul căsătoriei să fie considerată comună, iar soții să răspundă cu bunurile comune trebuie făcută dovada existenţei unuia dintre cazurile limitativ prevăzute de lege”, instanța de fond reținând că doar G L are calitatea de debitor atât pentru creanța în cuantum de 37.000 euro, cât și pentru creanța în cuantum de 60.000 euro.
Mai mult decât atât , art. 351 C.civ. „Datoriile comune ale soților „ prevede că – Soţii răspund cu bunurile comune pentru: a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune; b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună, c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților” nefiind aplicabil în prezenta cauză.
A opinat că instanța de fond a mai reținut în mod corect că intimații-apelanți nu au făcut dovada că obligația s-a născut în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, nefiind o datorie comună de restituire a sumelor de bani solicitate prin acțiune.
Apelanta-pârâtă a mai arătat cu privire la pasivul patrimoniului fiecărui soț că acesta cuprinde două categorii de datorii, respectiv personale și comune, iar spre deosebire de regula prezumției de comunitate a bunurilor, în materia datoriilor, prezumția este inversată, respectiv datoriile soților sunt prezumate a fi personale, iar comune sunt numai datoriile expres și limitativ prevăzute de lege.
De asemenea, simpla folosire a pronumelui la plural prin mesaje nu atestă faptul că numitul G N ar fi știut despre aceste sume de bani, neexistând niciun înscris, iar declarația martorei G A întărește faptul că acesta nu a fost prezent la consemnarea acelor înscrisuri și conversații purtate între apelanta-intimată G L și intimata-apelantă R C M.
Conform dispozițiilor art. 249 C.proc. civ, intimații-apelanți aveau sarcina probei, instanţa de fond, analizând ansamblul materialului probator și constatând că aceștia nu au făcut dovada în niciun fel că numitul G N ar fi avut cunoștință de conversațiile purtate și despre sumele de bani.
A solicitat apelanta-pârâtă să fie avut în vedere faptul că apelanții-reclamanți nu au făcut dovada existenței sumei în cuantum de 60.000 euro, situație ce contravine dispozițiilor art. 138 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
În drept a invocat dispozițiile art. 205 Cod Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul părților și proba testimonială cu martorii M V, D I și G A.
Apelurile au fost legal timbrate.
La termenul de judecată din 15.01.2025 instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. ….., pronunţată de Tribunalul B, în dosarul nr. … prin prisma motivelor de apel, Curtea reține următoarele:
1. Curtea va analiza cu prioritate motivul de apel care se referă la excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Potrivit art. 2506 alin. 3 și 4 NCC, Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.
De asemenea, conform art. 2507 NCC, Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Aplicând aceste dispoziții în cauză, Curtea reține că apelanta-pârâtă G L a efectuat voluntar două plăți în sumă totală de 5.000 lei, în lunile iunie și august 2022. Rezultă în mod evident din conversațiile purtate pe Watsapp între reclamantă și pârâtă că aceste sume reprezentau o restituire a unor sume împrumutate anterior.
Așadar, chiar dacă termenul de prescripție s-ar fi împlinit, prin executarea de bunăvoie a obligației, pârâta a renunțat la prescripție.
Pentru aceste motive, Curtea va respinge motivul de apel care se referă la excepția prescripției dreptului material la acțiune.
2. În ceea ce privește dovada contractului de împrumut, Curtea reține încă de la început aplicabilitatea prevederilor art. 309 alin. 4 pct. 1 NCPC, potrivit cărora este admisibilă proba cu martori în situația în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic.
Astfel, este de necontestat relațiile de prietenie dintre părți, datorate și raporturilor de nași-fini.
În aceste condiții, dovada contractului de împrumut se poate face prin orice mijloc ce probă. Or, în cauză, rezultă cu claritate din conversațiile purtate pe Whatsapp între reclamantă și pârâtă, că reclamanta a remis pârâtei o sumă de bani în cuantum de 60.000 EUR. Pe lângă aceasta, fiind persoană împuternicită, pârâta a retras din contul reclamantei, în mai multe tranșe, și suma de 37.000 EUR. După plata celor două sume, în total 1.000 EUR, părțile au convenit să se întocmească 2 înscrisuri care să consfințească existența împrumuturilor. Astfel, la indicațiile pârâtei, fiica acesteia a întocmit 2 documente din care rezultă existența celor 2 împrumuturi.
Modalitatea în care s-au întocmit cele două înscrisuri sub semnătură privată rezultă din depoziția martorului G A, fiica pârâtei, care a relatat că mama ei i-a solicitat să redacteze cele două înscrisuri. Chiar dacă toate semnăturile de pe aceste înscrisuri îi aparțin fiicei pârâtei, neputând fi valabile din punct de vedere al unui înscris sub semnătură privată, ele pot constitui un început de dovadă scrisă, putând face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă (art. 310 alin. 3 NCPC).
Totodată, Curtea mai reține și depoziția martorului D I care a asistat la discuții între reclamantă și pârâtă din care rezulta în mod evident existența celor două împrumuturi.
Așadar, coroborând toate aceste mijloace de probă, Curtea constată că între reclamanți și pârâta G L au fost încheiate două contracte de împrumut.
Curtea reține că nu are relevanță în cauză modalitatea în care reclamanții au introdus suma de 60.000 EUR în țară sau faptul că nu au întocmit nicio declarație vamală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge apelul declarat de G L.
3. Cu privire la apelul provocat reclamanților, aceștia sunt nemulțumiți de faptul că a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu G N.
Referitor la cele două înscrisuri sub semnătură privată invocate de reclamanți, din depoziția martorului G A, Curtea reține că acestea au fost întocmite de fiica pârâților la cererea pârâtei, iar semnăturile de pe aceste înscrisuri aparțin tot acesteia.
Așadar, aceste două înscrisuri nu pot dovedi acordul pe care, eventual, și l-a dat pârâtul nici pentru întocmirea acestora, nici pentru încheierea vreunui contract de împrumut.
Coroborând acest început de dovadă scrisă cu alte mijloace de probă, nu rezultă vreo altă implicare a pârâtului în acordul de voință dintre reclamanți și soția acestuia. Astfel, faptul că în unele mesaje se vorbește la plural despre pârâți nu este de natură să probeze și implicarea pârâtului sau vreun acord de voință al acestuia. Nici referirile pârâtei din aceste mesaje referitoare la existența unui contract de arendă sau alte „afaceri” ale familiei nu denotă o participare a pârâtului, fiind simple afirmații ale acesteia.
În cauză, Curtea constată că nici nu s-a făcut dovada caracterului de datorie comună a soților, întrucât nu a rezultat că obligația a fost contractată împreună și nici că sumele de bani împrumutate au fost folosite în legătură cu conservarea sau administrarea unui bun comun sau pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei (art. 351 NCC).
Pentru aceste motive, Curtea va respinge și apelul provocat formulat de reclamanți.
4. Referitor la cheltuielile de judecată, având în vedere că ambele apeluri au fost respinse, fiecare parte ar putea solicita cheltuielile pe care le-a efectuat pentru combaterea apelului advers, iar aceste cheltuieli pot fi compensate.
În cauză, apelanta-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată constând doar în taxa de timbru, așa încât, prin respingerea apelului său, nu poate solicita plata acestei sume.
Apelanții-reclamanți au precizat că onorariul de avocat în sumă de 5.000 lei este aferent doar pentru apărările făcute pentru combaterea apelului principal. Or, având în vedere că apelul principal a fost respins, Curtea va obliga apelanta G L la plata către reclamanții-intimați a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul principal declarat de apelanta-pârâtă G L, domiciliată în B, str. G nr. 323, jud. B, şi cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat P D E, în B, b-dul D nr. 7, bl. …, ap. …, jud. B, ca neîntemeiat.
Respinge apelul provocat declarat de apelanţii-reclamanţi R I şi R C M, ambii domiciliaţi în …, str. … nr. …, bl. …1, ap. 33, şi cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat H I în B, str. B nr. 2, în contradictoriu cu intimatul-pârât G N, cu domiciliul în domiciliată în B, str. G nr. …, jud. B, împotriva sentinţei civile nr. … pronunţată de Tribunalul B în dosarul nr. …, având ca obiect pretenţii, ca neîntemeiat.
Obligă apelanta G L la plata către intimații R I și R C M a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Cu drept de recurs în termen de 30 de zile, care se va depune la C.
Pronunţată azi, 30.01.2025, soluţia urmând a fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Preşedinte,
Judecător,
Grefier,