Apelanta a susținut că instanța de fond, în mod nelegal, a făcut aplicarea unui text de lege – art.1683 C.civ. – în a cărui ipoteză nu intră situația de fapt dedusă judecății.
Cu privire la acest aspect, Curtea reține că art.1777 C.civ. reglementează arendarea ca o varietate a contractului de locațiune, căruia îi sunt aplicabile regulile particulare din cuprinsul art.1836-1850 C.civ., completate cu cele de drept comun din materia locațiunii.
Din acest punct de vedere, este întemeiată susținerea apelantei în sensul că dispozițiile art.1683 C.civ., prin care se clarifică probleme legate de vânzarea bunului altuia, dispoziții reținute de prima instanță, nu sunt incidente în cauză.
Art.1683 C.civ. nu poate fi aplicat prin analogie, având în vedere regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art.1167 și 1168 C.civ. și faptul că există o reglementare expresă a contractului de arendare.
Reținând așadar, aplicarea regulilor speciale în materie de arendare, Curtea constată că principala obligație asumată de intimată, în calitate de arendator, este aceea de a asigura recurentei folosința terenurilor agricole ce fac obiectul contractului de arendare.
Ulterior, între cele două intimate s-a încheiat un contract de constituire a dreptului de superficie în favoarea uneia dintre ele, asupra aceluiași teren arabil. Intimata a dispus în acest fel cu privire la dreptul de folosință asupra aceluiași imobil, în favoarea a două persoane juridice diferite.
Prin contractul de arendă încheiat inițial, intimata transmisese deja dreptul de folosință asupra imobilului către recurentă, astfel că nu mai dispunea de acesta la momentul încheierii contractului de superficie, pentru a putea transmite în mod valabil folosința sa către o altă persoană juridică.
Referitor la motivul de apel constând în caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului de superficie, reține că art.1238 C.civ. prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.
Cele două societăți între care s-a încheiat contractul de superficie analizat au același unic asociat și administrator. Astfel, scopul încheierii contractului de superficie, în condițiile în care reprezentantul intimatelor avea cunoștință de existența contractului de arendare și, mai mult, a notificat recurenta pentru eliberarea terenului, a fost acela de a leza drepturile recurentei derivând din contractul de arendare. Punerea în executare a contractului de superficie prin predarea folosinței terenului către superficiar, face imposibilă derularea în continuare a contractului de arendă.
Potrivit art.1811 lit.a C.civ., dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, doar dacă locațiunea a fost notată în cartea funciară. Textul de lege este aplicabil și în cazul contractului de arendare, întrucât completează dispozițiile speciale ale art.1836-1850 C.civ. Totodată, aceste reguli referitoare la opozabilitatea locațiunii se aplică nu doar în cazul vânzării, ci și în cazul constituirii altor drepturi reale. În concluzie, notarea în cartea funciară a contractului de superficie determină inopozabilitatea față de superficiar a contractului de arendare neînscris în cartea funciară. Cum această situație era deopotrivă cunoscută societăților care au încheiat contractul de superficie, cauza contractului este ilicită și atrage sancțiunea nulității absolute, în temeiul art.1238 alin.2 C.civ.
Curtea de Apel Galați – Secția a II-a Civilă
Decizia civilă nr.76/A din 13.03.2024
1. Cererile introductive
Prin acțiunea înregistrată la această instanță la data de 09.08.2022 sub nr. … reclamanta A a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B și C să se constate nulitatea absolută a Contractului de superficie autentificat sub nr. … încheiat între pârâte, să se dispună, în temeiul art. 907 (3) C.civ., radierea notării contractului din Cartea Funciară a imobilelor ce fac obiectul contractului, obligarea pârâtei B SRL la executarea în natură a Contractului de arendă nr …, astfel cum acesta a fost încheiat; cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentinţa civilă nr …/2023 a Tribunalului …, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții B și C.
A fost obligată pârâta B la executarea în natură a Contractului de arendă nr. …, în privința imobilului ce face obiectul Contractului de superficie autentificat sub nr. …
A fost respinsă ca nefondată cererea de constatare a nulității absolute a Contractului de superficie autentificat sub nr. …
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în fapt, între B, în calitate de arendator și A, în calitate de arendaș, s-a încheiat contractul de arendă nr. … înregistrat la Primăria … sub nr … În baza acestui contract, arendatorul a transmis arendașului dreptul de a folosi în scopul exploatării agricole o suprafață de teren de 3… ha situată în extravilanul comunei. Între aceleași pârți a fost încheiat actul adițional nr.1 înregistrat la Primăria … sub nr. …, prin care suprafața de teren de … ha ce făcea obiectul contractului de arendă a fost înlocuită cu suprafața de … ha.
Între B, în calitate de proprietar al terenului și C, în calitate de superficiar, s-a încheiat contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. … prin care s-a constituit în favoarea superficiarului dreptul de superficie cu obiect o parte din terenul ce face obiectul contractului de arendă; s-a procedat la notarea în cartea funciară a drepturilor izvorâte din contractul de constituire a dreptului de superficie. Societățile comerciale, părți în contractul de constituire a dreptului de superficie, au același administrator și asociat unic.
Aspectele de fapt rezultă din înscrisurile depuse de către părți la dosar și nu au fost contestate de către părți.
În drept, reclamanta a invocat existența nulității absolute prin indicarea art. 1179 alin. 1 C. civ., ce printre condițiile esențiale pentru validitatea contractului prevede cauza licită și morală, iar potrivit art. 17 C. civ., nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși.
Instanța a reținut că, în realitate, disputa juridică a părților se referă la înstrăinarea dreptului de folosință, pe care pârâta B nu-l mai deținea după încheierea contractului de arendă cu reclamanta.
S-a constatat că, de vreme ce legiuitorul, prin dispozițiile noului Cod civil, în art. 1683, a reglementat posibilitatea vânzării bunului altuia, renunțând la teoria nulității absolute în această situație, transferul unui drept inferior celui de proprietate, folosința, se poate realiza fără a exista obligația ca „bunul” să existe în patrimoniul transmițătorului, contractul fiind doar inopozabil deținătorului actual al dreptului de folosință, iar respectivul contract nu poate să afecteze dreptul deținătorului actual al dreptului de folosință, singurul ce poate solicita rezilierea contractului sau daune interese fiind superficiarul C, în cazul în care nu se poate realiza transferul dreptului.
În consecință, de vreme ce o situație similară este reglementată legal, contractul nu are un obiect ilicit sau cauză imorală, neputând exista o nulitate absolută a acestuia pentru aceste motive.
În ceea ce privește apărarea pârâtelor în sensul înscrierii în cartea funciară a contractelor, s-a constatat că potrivit dispozițiilor art. 56 alin.1 din Legea nr.71/2022, dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr.7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, susținerile în sensul că C a devenit titulara dreptului de folosință pentru terenurile proprietatea societății intimate B nu au fost reținute.
În privința capătului de cerere privind continuarea contractului de arendă, s-a apreciat că acesta este fondat, contractul de superficie fiind inopozabil reclamantei, opozabilitatea după înscrierea în Cartea funciară se referă la terți nu la persoane cu care proprietarul terenului înscris are deja raporturi juridice privind imobilul.
Înstrăinarea folosinței, ca bun al altuia, implică obligația proprietarului de a obține dreptul vândut, deci de a lămuri cu arendașul situația bunului, dar în lipsa unei înțelegeri privind rezilierea contractului, executarea în natură prevalează, transferul efectiv al folosinței terenului către C neputându-se realiza decât cu respectarea duratei contractului de arendă.
În ceea ce privește notificarea/ofertă de vânzare prin care a fost activată clauza prevăzută în articolul 7 lit. g din contract, potrivit căreia a fost transmisă intimatei reclamante intenția de a vinde terenurile agricole arendate, termenul acordat fiind de 30 de zile de la data comunicării notificării; s-a reținut că potrivit clauzei de la art. 7 lit. g din contract, arendatorul are obligația să notifice arendașului intenția sa de a vinde terenul arendat, iar în cazul în care arendașul își exprimă intenția de a renunța la dreptul de preemțiune, arendatorul se obligă să comunice arendașului o copie a contractului de vânzare-cumpărare prin modalitățile prevăzute la art. 11 alin.2, în termen de 5 zile de la semnarea acestuia. Această clauză reglementează dreptul de preemțiune al arendașului, în cazul în care arendatorul intenționează să vândă terenul arendat. Se constată că dreptul de preemțiune al arendașului are un caracter legal, fiind reglementat de dispozițiile art. 1849 Cod civil, în conformitate cu care arendașul are drept de preemțiune cu privire la bunurile agricole arendate, care se exercită potrivit art. 1730-1739, iar potrivit clauzei de la art. 7 lit. h din contractul de arendă, în situația vânzării terenului către terți, în primii 5 ani de arendare, arendatorul se obligă să includă o clauză specială în contractul de vânzare-cumpărare prin care cumpărătorul se subrogă drepturilor și obligațiilor arendatorului. În prezenta cauză, notificarea de vânzare comunicată de pârâta B către intimata reclamantă nu poate produce efectele menționate de pârâtă, întrucât aceasta nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 1732 alin.1 Cod civil, în conformitate cu care „Vânzătorul este obligat să notifice de îndată peremptoriului cuprinsul contractului încheiat cu un terț. Notificarea poate fi făcută și de acesta din urmă”. Astfel, nu se va putea reține că, în cauză, cererea de obligare a pârâtei B la continuarea contractului a rămas fără obiect, notificarea menționată nefiind făcută potrivit legii și neputând produce efectele juridice menționate. Mai mult, nu s-a făcut dovada vânzării terenului către un terț pentru a putea fi invocată clauza de la art. 7 lit. h din contractul de arendă.
În consecință, cererea reclamantei a fost admisă în parte respectiv doar în privința solicitării de continuare a executării contractului de arendă, iar conform art. 453 alin 2 C.pr.civ., pârâta B, căzută în pretenții, a fost obligată la plata către reclamant doar în privința părții admise, a sumei de … lei taxa de timbru, aferentă cererii admise și … lei onorariu avocat, aferent activității depusă pentru partea admisă, cu titlul de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depusă la dosar.
3. Cererea de apel formulată de reclamantă:
Reclamanta A a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței civile în sensul de a se constata nulitatea absolută a contractului de superficie autentificat sub nr …, încheiat între B și C; radierea notarii contractului de superficie din cartea funciara a imobilelor menționate și obligarea celor două intimate la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta.
În susținerea cererii, a arătat că sentința pronunțată de instanța de fond, în ceea ce privește constatarea valabilității contractului de superficie, este rezultatul interpretării eronate a probelor administrate în cauză cu privire la analiza condițiilor de validitate a contractului în ceea ce privește liceitatea, obiectul şi a cauzei acordului de voință.
A mai arătat că instanța de fond nu a analizat temeinic probele administrate în fața sa și nu a identificat corect normele juridice în a căror ipoteză se încadra situația dedusă judecății și, pe cale de consecință, a apreciat nelegal că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de Codul Civil cu privire la încheierea valabilă a acordului de voință.
Astfel, instanța a refuzat să privească dincolo de voința aparentă a părților, contrar probelor administrate în cauză, și, prin raționamentul juridic aplicat în speță, a considerat că încheierea unui contract cu sine însuși (folosindu-se doar de o altă formă juridică) pentru evitarea prevederilor legale este un consimțământ valabil și respectă liceitatea obiectului şi a cauzei.
Mai mult decât atât, instanța de fond nici nu a observat faptul că la momentul înstrăinării dreptului de superficie, dreptul de folosință asupra imobilului, acesta nu se mai afla în patrimoniul B, fiind înstrăinat către recurentă prin contractul de arendă.
Dreptul de folosință inerent contractului de arendă și dreptul de avea sau edifica o construcție în temeiul contractului de superficie sunt incompatibile.
Apreciază că a considera valabil contractul de superficie înseamnă a anula efectele contractului de arendă şi a face imposibilă folosirea propriu-zisă a terenului de către recurentă.
Deși dreptul de folosință asupra imobilului a fost transmis către recurentă în temeiul contractului de arendă, contract încheiat pe perioada … 2020 – … 2028, același drept de folosință a fost aparent transmis şi către C, în temeiul contractului de superficie, notat în cartea funciară a imobilului.
Plecând de la dispozițiile art. 17 (1) C.civ. conform cărora „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși, cele două intimate au contractat în vederea transmiterii unui drept de folosință asupra imobilului pe care intimata B nu îl deținea.
B nu putea înstrăina dreptul de folosință asupra imobilului către C, având in vedere ca acesta nu se mai afla în patrimoniul B la momentul încheierii contractului de superficie.
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1683 C.civ. deoarece pe de o parte această reglementare are caracter de excepție în sensul că se aplică doar în materia vânzării, nu şi a transferului dezmembrămintelor dreptului de proprietate, iar pe de altă parte deoarece în materia înstrăinării dreptului de folosință, drept calificat prin chiar scopul actului, respectiv pentru „a avea sau edifica o construcție” presupune chiar existenţa dreptului de folosință în patrimoniul celui care îl constituie.
Astfel, instanța de fond, în mod nelegal, a făcut aplicarea unui text de lege în a cărui ipoteza nu intră situația de fapt dedusă judecării.
Așa cum a arătat mai sus „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are”, acesta este temeiul de drept aplicabil în cauză. În patrimoniul lui B SRL nu exista dreptul de folosință, prin urmare nu l-ar fi putut constitui prin dezmembrământul dreptului de proprietate al superficiei.
Pe cale de consecință, contractul de superficie este lovit de nulitate absolută pentru lipsa unui obiect licit, neprohibit de lege şi care nu contravine ordinii publice.
Ținând cont de faptul că la momentul încheierii contractului de superficie, situația juridică a dreptului de folosință asupra imobilului era pe deplin cunoscută de către ambele părți contractante – ambele reprezentate de către dl. I, intenția părților B şi C este, fără urmă de îndoială, în principal, de a înfrânge dispozițiile legale imperative, iar în subsidiar, de fraudare a drepturilor subscrisei.
Fondarea contractului de superficie pe o cauză falsă, ilicită şi lipsirea acestuia de un element esențial, precum predarea imobilului, constituie o încălcare a dispozițiilor legale imperative, oricare ar fi finalitatea acestuia.
Având în vedere faptul că atât B, cât şi C au ca asociat unic şi administrator unic pe dl. I, societatea C nu se poate prevala de o eventuală bună-credință prin necunoașterea situației juridice cu privire la dreptul de folosință asupra imobilului deținut de A.
Mai mult decar atât, prin notarea contractului de superficie în cartea funciară a imobilului, acesta a devenit opozabil terților, atât B, cât şi C urmărind astfel să facă publică o situație nereală cu privire la situația juridică a imobilului.
Sancțiunea cauzei ilicite o reprezintă nulitatea absolută a contractului de superficie, astfel cum este prevăzut în mod imperativ prin dispozițiile art. 1.238 (2) C.civ. potrivit căruia „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.
Nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic, care se datorează unor cauze concomitente încheierii actului, aspect pe deplin dovedit în prezenta cauza.
Mai mult decât atât, cauza este ilicită şi pentru că acest contract de superficie a fost mijlocul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Astfel, B şi C, care au același administrator şi acționar unic, au încercat să deposedeze pe A de terenul arendat prin constituirea dreptului de superficie şi a arăta în mod fals că acest dezmembrământ ar fi un drept mai puternic decât dreptul de folosință a imobilului transferat prin contractul de arendă.
Prin obligativitatea de a nota dezmembrământul în cartea funciară, au încercat să facă opozabil A respectivul contract de superficie şi a certifica în mod fraudulos că C ar fi cei îndreptățiți să folosească terenul în vederea edificării unei construcții.
Cele doua părți contractante au încercat astfel să eludeze dispozițiile art. 1.811 C. Civ. care prevăd că: „Dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locuțiunea a fost notată în cartea funciară”.
Luând în calcul faptul că B şi C sunt deținute şi conduse de aceeași persoană, nu se poate nega că pârâta C nu a știut de contractul de arendă încheiat între B şi A. Se probează fără îndoială că superficia a fost constituită doar în dauna TSB pentru a înlătura folosința acesteia din urma asupra imobilului.
Fapta B de a transmite un drept de folosință asupra imobilului pe care aceasta nu îl mai deținea la acel moment în patrimoniu, este evident de natură a produce o vătămare a intereselor lui A prin fraudă, neputând fi înlăturată decât prin constatarea de către instanța de judecată a nulității absolute a contractului de superficie.
Concluzionând, contractul de superficie este lovit de nulitate absolută pentru lipsa obiectului şi cauza ilicită, consecința fiind constatarea nulității absolute a acestora şi, pe cale de consecință, obligarea B la executarea în natură a contractului de arendă încheiat cu A.
Având în vedere că sancțiunea prevăzută de lege pentru un contract încheiat cu nesocotirea condițiilor esențiale prevăzute de lege pentru validitatea acestuia este nulitatea, precum şi raportat la faptul că încheierea contractului de superficie se circumscrie întru totul acestei situații, o consecință a constatării nulității absolute a contractului de superficie de către instanța se impune a fi şi radierea notării acestuia din cartea funciară a imobilului.
Astfel, finalitatea notării contractului de superficie în cartea funciară a imobilului face opozabilă, în prezent, o situație juridică nereală cu privire la imobil, fiind de natură a induce în eroare terții de bună-credință.
Prin urmare, dispunerea radierii din cartea funciară a imobilului a notării cu privire la contractul de superficie, se impune ca o consecință firească, având în vedere lipsa efectelor actului juridic încheiat de B şi C.
4. Analizând hotărârea atacată în limita criticilor formulate prin motivele de apel şi raportat la probatoriile existente la dosar, precum şi în temeiul dispozițiilor art. 466 şi următoarele C.proc.civ., Curtea constată că apelul reclamantei este întemeiat.
Apelanta reclamantă A a susținut prin motivele de apel că sentința pronunțată este rezultatul interpretării eronate a probelor administrate cu privire la condițiile de validitate ale contractului.
Apelanta a susținut că instanța de fond, în mod nelegal, a făcut aplicarea unui text de lege – art.1683 C.civ.- în a cărui ipoteză nu intră situația de fapt dedusă judecății.
Cu privire la acest aspect, Curtea reține că art.1777 C.civ. reglementează arendarea ca o varietate a contractului de locațiune, căruia îi sunt aplicabile regulile particulare din cuprinsul art.1836-1850 C.civ., completate cu cele de drept comun din materia locațiunii.
Din acest punct de vedere, este întemeiată susținerea apelantei în sensul că dispozițiile art.1683 C.civ., prin care se clarifică probleme legate de vânzarea bunului altuia, dispoziții reținute de prima instanță, nu sunt incidente în cauză.
În considerentele sentinței apelate se reține în mod corect faptul că disputa juridică a părților se referă la înstrăinarea dreptului de folosință, dar se concluzionează în mod greșit că aceasta reprezintă o situație similară reglementată legal, ce poate fi aplicată în cauză.
Curtea apreciază că dispozițiile art.1683 C.civ. nu pot fi aplicate prin analogie, având în vedere regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art.1167 și 1168 C.civ. Astfel, posibilitatea aplicării pentru un contract, a regulilor stabilite pentru contractul cu care se aseamănă cel mai mult, este recunoscută și acceptată exclusiv în privința contractelor nenumite, care nu beneficiază de o reglementare legală specială. Or, în prezenta cauză, astfel cum s-a precizat anterior, contractul de arendare are o reglementare expresă.
De asemenea, în temeiul art.693 alin.2 C.civ., dreptul de superficie se poate dobândi în temeiul unui act juridic și, în temeiul art.1168 C.civ., în lipsa unei reglementări exprese a contractului de superficie, sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile generale din Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul I, despre care nici părțile, nici instanța nu au invocat și nici nu au probat că ar fi insuficiente, pentru a putea determina, astfel, aplicarea regulilor privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
Reținând, așadar, aplicarea regulilor speciale în materie de arendare, Curtea constată că principala obligație asumată de intimata B, în calitate de arendator, este aceea de a asigura recurentei folosința terenurilor agricole ce fac obiectul contractului nr. …
Ulterior, între societatea B și societatea C s-a încheiat contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. … de S.P.N. …, având ca obiect constituirea, în favoarea acesteia din urmă, a unui drept de superficie asupra aceluiași teren arabil. Intimata a dispus, în acest fel, cu privire la dreptul de folosință asupra aceluiași imobil, în favoarea a două persoane juridice diferite.
Prin contractul de arendă încheiat inițial, intimata B transmisese deja dreptul de folosință asupra imobilului către recurentă, astfel că nu mai dispunea de acesta la momentul încheierii contractului de superficie, pentru a putea transmite în mod valabil folosința sa către C.
Referitor la motivul de apel constând în caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului de superficie, reține că și acesta este fondat. Art.1236 C.civ. impune ca motivul care determină partea să încheie contractul să fie licit și moral, iar art.1238 C.civ. prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.
Cele două societăți între care s-a încheiat contractul de superficie analizat au același unic asociat și administrator, respectiv pe domnul I. Deși încheierea contractului între două societăți reprezentate de aceeași persoană nu este în sine, nelegală, fiind permisă de lege, aspectul este relevant pentru analiza caracterului licit al cauzei contractului.
Astfel, scopul încheierii contractului de superficie, în condițiile în care reprezentantul intimatelor avea cunoștință de existența contractului de arendare și, mai mult, a notificat pe A la data de …..2022 pentru eliberarea terenului în scopul implementării proiectului de construire a unei centrale electrice fotovoltaice, a fost acela de a leza drepturile recurentei derivând din contractul de arendare. Punerea în executare a contractului de superficie prin predarea folosinței terenului către superficiar, face imposibilă derularea în continuare a contractului de arendă.
Potrivit art.1811 lit.a C.civ., dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, doar dacă locațiunea a fost notată în cartea funciară. Textul de lege este aplicabil și în cazul contractului de arendare, întrucât completează dispozițiile speciale ale art.1836-1850 C.civ. Totodată, aceste reguli referitoare la opozabilitatea locațiunii se aplică nu doar în cazul vânzării, ci și în cazul constituirii altor drepturi reale. În concluzie, notarea în cartea funciară a contractului de superficie determină inopozabilitatea față de superficiar a contractului de arendare neînscris în cartea funciară. Cum această situație era deopotrivă cunoscută societăților care au încheiat contractul de superficie, cauza contractului este ilicită și atrage sancțiunea nulității absolute, în temeiul art.1238 alin.2 C.civ.
Ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de superficie, capătul de cerere având ca obiect radierea notării acestuia din cartea funciară a imobilelor, urmează a fi admis în temeiul art.907 alin.3 C.civ., având în vedere necesitatea de a se asigura o corespondență între evidența cărții funciare și situația juridică reală a imobilelor, astfel cum este stabilită prin prezenta decizie.
Pentru aceste motive, în temeiul art.480 alin.2 C.proc.civ. instanța va admite apelul și va schimba în parte sentința apelată, urmând a fi menținută dispoziția referitoare la obligarea pârâtei B la executarea în natură a contractului de arendare.
Conform art.427 alin.3 C.proc.civ., hotărârea va fi comunicată din oficiu și notarului public al cărui act a fost desființat.
Văzând și disp.art.451 și urm. C.proc.civ., va obliga intimatele să plătească apelantei cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat (pentru fond și apel) și taxa de timbru în sumă de … lei, achitată în calea de atac.
Autorul sintezei
Judecător Sorina Luchian